bat câmpii

Argumentul suprem al studentului fraier, la început de drum, dacă venea vorba să demonstreze că îi curge jurnalismul prin vine, era: „am scris în revista liceului”. Revista liceului, definiţie: o labă din cele mai triste, în care se găseau în general lucruri îngrozitor de plicticoase şi ridicole, scrise de elevii cei mai snobi şi piloşi. Liceul meu avea şi el aşa ceva. Îi zicea Consonanţe şi conţinea analize nemuritoare precum „Prepoziţiile-nuclee de intensitate a scrisului în lirica eminesciană” sau încercări literare obosite stil „Ore gemene de ritual/ Sfâşiind cortină de-amintiri/ Nerostitele tăcute trăiri/ Licărind în globul de cristal” (am citat dintr-o poezie scrisă de directoarea liceului). Am scris şi eu în această publicaţie jenantă.

Dar, dar! Acum vine marele plot twist: (mai mult…)

(În imagine: primul elefant desenat cu tableta grafică)

Împuşcaţi-mă.
Mama se uită la emisiunea „Duhovnicul de la miezul nopţii”. Care este într-un fel precum „Telefonul de la miezul nopţii”, dar cu un duhovnic. În loc de Gary Cole, avem un nene bărbos, cu faţa veselă şi turtită ca un abţibild, iar în loc de infractori şi suflete chinuite, interlocutorii acestui Jack Killian al popilor sunt în general femei prea bătrâne ca să mai poată fi inteligente. De fapt, titlul este impropriu, căci nimeni nu i se confesează lui midnight popă, conversaţia având loc după modelul: „Ascultătorii întreabă, noi răspunde”. Tema de astăzi: Apocalipsa.
Livia din Bucureşti: Ce voiam să vă întreb, părinte, despre Apocalipsa asta. Eu am auzit de la părintele Arsenie Boca că (sic!) atunci când vine sfârşitul lumii, vor cădea şi stelele din cer. Eu am crezut că e vorba chiar de stele-stele, care or să cadă pe pământ, dar altcineva mi-a spus că vorbea de sfinţi, că or să cadă sfinţii. Dvs ce credeţi, ce a vrut să zică de fapt? Şi dacă or să cadă sfinţii, cum or să cadă, în ispită sau mor?
Silvia din Bucureşti: Cum ne putem opune sau împotrivi acelor semne ale fiarei care vor fi implantate pe frunte sau în mâna dreaptă?
Elena din Focşani: Părinte, am sunat să vă întreb. Mie îmi place să citesc Psaltirea, dar duhovnicul meu mi-a zis să n-o mai citesc aşa de des. Puteţi să-mi spuneţi dacă e păcat să citesc psaltirea tot timpul?
Midnight popă: De ce să fie păcat?
Elena: Păi nu ştiu, de aia vă întreb…
Maria: Săru-mâna, părinte. Sunt Antosia Maria din comuna Dădăreni Căprioru!
Midnight popă: Bună seara. Nu s-a dat stingerea acolo încă? He-he…
Maria: Nu s-a dat. Părinte, copilul meu a avut un accident de maşină…
Midnight popă: Doamnă, Dumnezeu e părintele nostru al tuturor! Şi uneori un părinte simte să dea copilului prăjitură, iar alteori simte să îi dea bici! Poate vă face să râdeţi această vorbire a mea…
Maria: Mă face, mă face!
Midnight popă: Când pui sare în mâncare, e bine, dar dacă pui sare pe o rană, e rău, sau dacă ai pune zahăr, ar fi şi mai rău, sau dacă ai pune sare unde trebuie să pui zahăr…(midnight popă se opreşte descumpănit de propria idee)
Nicolae din Bucureşti: Eu, părinte, am sunat ca să vă spun că se vor mântui doar acei oameni care au implantat microcipul lui Dumnezeu, decalogul legii lui Dumnezeu. Numai aceea care au semnul lui Dumnezeu in inimă vor renunţa la acea cheie a nenorocirilor numită egoism!
Nadia, o veche fană a egoismului: Mamă, nu ţi se pare ridicolă această emisiune?
Mama: Ia mai taci. Tu nu vezi că vine sfârşitul?
Nadia: Vine sfârşitul?
Mama: Sunt peste tot semnele. Nu vezi ce de chestii se întâmplă?
Nadia: Mamă, această emisiune îmi jigneşte inteligenţa.
Mama: Inteligenţa ta nu mai poate fi jignită mai rău…

P.S. Alte lucruri triste pe ziua de azi: mi-am prins mâna în mod dureros în cutia poştală, în timp ce mă străduiam să pescuiesc cu un pix 2 plicuri cu facturi. Facturi!!! (Pentru cine nu ştie, ne-am pierdut cheia de la cutia poştală. Ea este permanent încuiată şi scoatem ce ne trebuie din ea cu un pix sau cu un băţ de pe jos.)
On the bright side, totuşi, zilele trecute am găsit 10 RON pe jos, în faţa blocului. Niciodată până acum n-am mai găsit bani…

P.P.S: Pentru Costică şi alţi inteligenţi care simt nevoia să-mi tot atragă atenţia că mă lamentez prea mult pe aici. Acest blog s-a înfiinţat numai şi numai pentru lamentări, de la bun început. N-are nici o valoare informativă sau artistică, nu e literatură, nu-i un serviciu de comunicate de presă, aşadar nu accept nici un fel de critici. E un mijloc de descărcare a frustrărilor, atâta tot. Dacă te anunţ în prealabil că mă voi lamenta  şi tu tot stai să citeşti, n-ai nici o scuză. Am zis.

P.P.P.S. Pauza continuă. Nu e nici un post aici, aveţi vedenii.

-precum şi alte basme de adormit copiii-

Cuvânt înainte: desenul reprezintă un roboţel asexuat şi n-are mare legătură cu ce urmează. Mai degrabă cu ce-a fost anterior.

Am zis deja că a dat tata cu ochii de blog, da? Ei bine, simultan cu criza de nervi provocată de faptul că am o restanţă (toantă şi Nadia trebuie să fii să scrii despre aşa ceva pe Internet) i-a povestit şi mamei despre el. Care mama nu ştie ce e ăla un blog. A înţeles însă că există o chestie pe internet unde Nadia scrie şi oarecum ştirbeşte buna reputaţie a familiei sale.
Mama: Şi ce-ai scris tu, mamă, despre mine acolo?
Nadia: (care abia s-a trezit) Mmm…ahm…ce?
Mama: De ce nu scrii mai bine despre tine? Ai scris că te trezeşti în fiecare zi la ora unu?
- În apărarea mea, trebuie să spun că mă mai trezesc uneori şi la 11. -
Mama: Ai scris că îţi ia o oră să te hotărăşti să faci patul? Ai scris că te culci la 4 dimineaţa? Ai scris că stai toată ziua cu ochii-n calculator? Ai scris că toată ziua te duci pe la prietene ca un copil fără casă şi fără stăpân?
Nadia: …trebuie să fi menţionat măcar o parte din toate astea.
Mama: Ba eu sunt convinsă că nu. Mereu zici doar ce fac eu, nu şi ce faci tu. Mereu ai fost trădătoare. Să creadă lumea că-s o zgripţuroaică.
Nadia: …
Mama: Nimeni de vârsta ta nu mai duce o asemenea viaţă.
Pe această cale îi rog pe acei oameni de vârstă apropiată care duc o viaţă asemănătoare să mă susţină moral. Şi să-mi trimită scrisori de încurajare. Poate şi bani. Mulţumesc.
A, şi mă aflu într-unul din acele momente când regret că ai mei au făcut facultate. Dacă nu erau aşa de perfecţi în tinereţile lor, ar fi apreciat mai mult că am intrat la stat şi la buget fără să sufere buzunarul lor nimic. Şi făceau mai puţin subiect de isterie dintr-o restanţă.

De ceva vreme, vorbesc pe messenger cu un student la teologie. Greco-catolic. Din Cluj. El zice că m-a căutat fiindcă-i place ce scriu eu pe aici. Eu mă întreb dacă nu cumva mă ia puţintel la mişto.
Teologul: Ţi-am citit şi ultimul tău articol….da nu am avut răbdare să-ţi dau un comment, deşi aveam.
Nadia: Aha…păi zi acum ce aveai de comentat.
Teologul: Păi, totuşi eu nu te vad aşa rea… cum scrie acolo. nu cred că ai o asemenea ură în tine..energie negativă foarte energică…. în limbajul nostru… oprimare diavolească, asta fără sa te speriu. Da eu tot nu cred asta.
***
Teologul: Eşti puţin prea supărată pe viaţă! Dar Dumnezeu e cu tine.
Nadia: Ce noroc pe mine! Nu-l văd…să ridice un picior, ca să mă prind şi eu că e aici.
Teologul: Nu trebuie să-l vezi..sigur te-ai speria de el.
Nadia: De ce? Seamănă cu Băsescu?
***
Teologul: Noi salutăm altfel.. decât cu sărut-mâna.
Nadia: ’salut voios de pionier’?
Teologul: Dacă o să zic către tine “Lăudat fie Isus”, tu o să raspunzi “În veci amin”. Ok?
Nadia: Nu.
Teologul: E salutul specific greco catolicilor…ce rea eşti…
Nadia: Muhahaha.
Teologul: Oricum…Doamne Doamne te iubeşte mai mult decât pe mine.
Nadia: De ce crezi asta?
Teologul: Pentru că… cu atât cu cât tu îl respingi mai mult el te iubeşte tot mai mult… iar focul iubirii lui nu o sa înceteze niciodată pentru tine.. va merge până acolo încât te va arde…Şi asta se întâmplă cu cei din iad.
***
Bancuri din revista seminarului, „Apostolul iubirii”:
Un preot zboară cu avionul. Îi cere stewardesei o sticlă de whiskey, dupa care o întreabă: – La ce altitudine zburăm? Stewardesa răspunde: – La 10 000 de metri. La care acesta: -Sunt prea aproape de şefu…. adu-mi un suc.
Un fotbalist la preot: – Părinte, în Rai se joacă fotbal? – Trebuie să mă documentez, vino mâine! A doua zi. – Părinte, ei? – Am o veste bună şi una rea. Cea bună: Da, se joacă fotbal. – Şi cea rea? – Joi ai meci!
(Concluzia: umorul catolic e prea catolic pentru gustul meu).
***
Am putut întotdeauna să-mi dau seama de ce ar crede cineva în Dumnezeu, chiar dacă eu nu cred, dar ce nu pot înţelege e de ce ar crede cineva în toate ritualurile şi dogmele stupide ataşate conceptului, de parcă n-ar fi evident că ele sunt generate antropic, ca să zic aşa. De aceea mă fascinează să vorbesc cu oameni credincioşi o anumită perioadă…până-mi dau seama dacă ei cred ce spun sau nu.

Încă mă mai gândesc dacă să mut aceste bătăi de câmpi la altă adresă, ca să scap de ochiul vigilent al tatălui websurfer. Mi-e cam lene. Şi nici nu-s aşa sigură că merită efortul de a fi mutate.

Pentru că e foarte cald, uşa dintre camera Nadiei şi balcon stă deschisă mereu. Acest lucru aduce 2 beneficii vitale umanităţii:
1. Vecinul de vizavi se poate holba cu spor când Nadia se schimbă de haine, în special noaptea, când Nadia desfăşoară această operaţiune cu lumina aprinsă.
Şi 2. Gândacul care a poposit pe balconul nostru poate să ne viziteze din când în când.
Nu e un gândac de bucătărie. În bucătărie, a se nota, nu avem gândaci. Este un gândac de balcon, mare cât o prună mică, şi totuşi atât de rapid în mişcări că Nadia n-a reuşit să-i vină de hac până acum.
Nadia: Mamaaaa! Iar a intrat gândacul ăla mare în cameră!!!!
Mama: Eloiza! Ieşi afară şi fii cuminte!
Nadia: Eloiza??
Mama: Da, aşa o cheamă.
Nadia: De ce Eloiza?
Mama: Păi uită-te la ea, nu ţi se pare că seamănă puţin cu Eloiza?
În telenovela „Trădarea”, la care Mama se uită din motive obiective (Mario Cimarro- tall, dark and handsome) există o femeie fatală cu ochii verzi şi părul roşu pe nume Eloisa. Nadia se uită la gândac îngândurată, apoi apucă un papuc şi aleargă pentru a enşpea oară în scopul uciderii Eloizei, care fuge cu picioarele ei multe şi scurte de gândac fix sub patul-canapea.
Nadia: Mamă, gândacul ăla scârbos s-a băgat sub pat. Dacă tot ai botezat-o, spune-i să şi plece. Zi-i în spaniolă, eventual.
Mama (râde): Eloiza! Vallate de aqui enseguida!
Nadia: Nu iese.
Mama: Las-o mamă în pace. Ce rău poate să-ţi facă? E mai mică decât tine.
Nadia: Nu mi-e frică. Doar că e mare şi neagră şi urâtă.
Mama: E doar un gândăcel. Mai vine şi ea pe aici, nu tot timpul, în general stă afară. Are bun-simţ.
Nadia: Trebuie să dăm cu otravă.
Mama: De ce? Aşa avem şi noi un animal de casă.
Am avut tot felul de animale de casă: 2 iepuri, 2 cocoşi, 3 câini şi o pisică. Dar asta e de-a dreptul ridicol. Eloiza trebuie să dispară, am zis. Când o prind, o calc cu ceva mai zdravăn…mă duc să-mi caut pantofii din perioada André.

(Alte dialoguri imaginare. Serios, cine crede că au vreo legătură cu realitatea e un mare imbecil.)

Mama: Mai e puţin şi nenorociţii de americani or să se scufunde în mare. Ce-o să mă bucur atunci.

Tata: De unde ştii?

Mama: Am auzit nişte specialişti la televizor. Şi scrie şi în Apocalipsă.

Tata: Scrie exact aşa? „America se scufundă în mare”? Nici nu se ştia de existenţa Americii când s-a scris Apocalipsa…

Mama: Nu scrie exact, dar am identificat eu…după indicii…Nu sunt greu de recunoscut semnele.

Tata: Nadia, îţi plac orhideele?

Mama: Foarte frumoase. Îţi mulţumeşte.

Nadia: Orhidei…Orhidei şi zambile. Aşa striga unul la metrou…Ah, ce era să-mi sparg capul ieri în tramvaiul 20.

Mama: Cum aşa?

Nadia: Stăteam şi eu pe un scaun, că mi-era rău, şi au venit 3 babalâci, nu unul, să mă scoale. Când m-am ridicat m-a luat cu ameţeală şi era să dau cu capul de un compostor.

Tata: Vezi, dacă aveai maşină, era altceva!

Mama: Lasă fata în pace cu maşinile tale! Nu vezi câte accidente se întâmplă?

Tata: Mă mir că te-au ridicat. La noi în Est există ideile astea preconcepute, cum că trebuie să dai locul femeilor…

Mama: Ha?

Tata: Ce-i drept, le poţi da şi o scatoalcă după ce le dai locul.

Mama: Ce vorbeşti mă. E doar cu scatoalcă, fără dat locul, la noi în Est.

Tata: Voi ştiţi cum a apărut viaţa pe Pământ?

Mama: Nu mai vine ăla să repare maşina de spălat. De ce nu-mi luaţi mai bine altă maşină de spălat? Nadia, ce zici?

Tata: Eu am citit în Kayce. Au venit nişte suflete pe Pământ…şi au cercetat…

Mama: Nişte suflete, aşa, de capul lor?

Tata: Da, şi încă mai sunt printre noi…se arată atunci când trebuie să schimbe soarta omenirii, prin viziuni. De exemplu, Petrache Poenaru…

Mama: Ei, Petrache Poenaru nu e recunoscut de Biserica Ortodoxă. Chestia asta cu viziunile…

Tata: Dar Ioana D’Arc?

Mama: Nici ea nu cred că e recunoscută de Biserica Ortodoxă.

Tata: Nadia, tu ţi-ai şi terminat berea? (râde) Uite unde era cel mai beţiv dintre noi trei!

Nadia: N-a fost suficientă.

Mama: Dar de ce ţii laptopul pe jos? Cred că ne mai trebuie o măsuţă…(către Tata) Auzi? Ne mai trebuie o măsuţă.

Nadia: Cinci sute de mii de măsuţe.

Tata: Uite colo măsuţă. Şi uite încă una. Şi încă una. La o adică puteţi folosi şi taburetul ăla drept măsuţă!!! Of, îmi creşte tensiunea.

Mama: Vrei să ţi-o măsor? Am primit un tensiometru cadou. (aduce tensiometrul, dar nu prea se descurcă să-l citească) Ce-i asta? unde ţi-e tensiunea?

Tata: Am uitat să-ţi spun: sunt paranormal şi nu pot fi măsurat…