bat câmpii

Cei care nu au urmărit niciodată serialul TV de mare angajament „Caracatiţa” pot să se oprească aici. Lor le voi adresa, politicos, întrebarea: „Ce fel de oameni sunteţi???”
Deci. „Caracatiţa” era un serial poliţist italienesc care s-a dat pe TVR în anii 90 şi apoi în reluare de vreo două ori şi-n zilele noastre, centrat pe ideea generală că viaţa e oribilă şi oamenii, de rahat. Partea cea mai bună a Caracatiţei era coloana sonoră genială. Pe locul 2 în clasamentul părţilor cele mai bune ale Caracatiţei: il comissario Corrado Cattani, acest don Quijote al luptei împotriva Mafiei. De fapt, serialul a continuat mult şi bine şi după moartea lui Corrado in seria 4, dar eu nu m-am mai uitat. Caracatiţa fără Corrado era ca nunta fără lăutari. (mai mult…)

Argumentul suprem al studentului fraier, la început de drum, dacă venea vorba să demonstreze că îi curge jurnalismul prin vine, era: „am scris în revista liceului”. Revista liceului, definiţie: o labă din cele mai triste, în care se găseau în general lucruri îngrozitor de plicticoase şi ridicole, scrise de elevii cei mai snobi şi piloşi. Liceul meu avea şi el aşa ceva. Îi zicea Consonanţe şi conţinea analize nemuritoare precum „Prepoziţiile-nuclee de intensitate a scrisului în lirica eminesciană” sau încercări literare obosite stil „Ore gemene de ritual/ Sfâşiind cortină de-amintiri/ Nerostitele tăcute trăiri/ Licărind în globul de cristal” (am citat dintr-o poezie scrisă de directoarea liceului). Am scris şi eu în această publicaţie jenantă.

Dar, dar! Acum vine marele plot twist: (mai mult…)

Pentru că mi-am petrecut ziua de ieri (re)citind benzi desenate Disney de prin anii 1940, voi încheia seria amintirilor din copilărie care mă chinuie în ultima vreme cu o analiză literară comparativă profundă.
Aşadar, cinci motive pentru care Donald Duck merită să-l iubim mai mult decât pe Mickey Mouse:

1. Mickey e personajul principal. Deci e proiectat special ca să aibă parte de toată dragostea. El e eroul. Iar mie nu-mi place să mi se spună de cine să-mi placă. În schimb, Donald a fost inventat de oamenii de la studiourile Disney ca să preia toate defectele pe care eroul Mickey, devenit prea popular, nu le mai putea avea fără să-şi strice imaginea. Şi a rămas pe nedrept în umbra eroului. (mai mult…)

Tot înainte să-mi crească un creier (ca să mai săpăm niţel pe panta amintirilor din copilărie pline de dulcegării)  eu, Nadia, aveam o ţară imaginară, proprietate personală. A devenit proprietatea mea de când am început să vorbesc şi a rămas în posesia mea până am renunţat la ea de bunăvoie. Avea şi un nume: Arindotaino. N-aş putea spune de unde mi-a venit ideea acestui nume. Ştiu că sună cam ciudat, dar în general, limba din ţara respectivă suna cam ciudat. Era limba în care vorbeam eu înainte să învăţ să vorbesc ca lumea şi pe care, spre deosebire de alţi copii, n-am uitat-o niciodată. De exemplu, imnul ţării avea următoarele versuri:
Arindotaino zeng zeng zeng
Arindotaino fago flaid
Arindotaino su şacaler
Arindotaino menze cu. (mai mult…)

…acum vreo zece ani pe vremea asta, eu, în prezent intelectuala lu peşte, eram fan Andre.
Când i-am făcut această dezvăluire unui amic, a rămas cu gura căscată, metaforic vorbind, că ne conversam pe messenger. Când am adăugat că posed înregistrări cu mine cântând din repertoriul celor două Andree, nu mai ştiu ce mi-a oferit în schimbul lor, dar sigur erau chestii valoroase. A, parcă un secret de-ale lui. Îl povestesc mai târziu. Când am mai spus şi că stăpâneam la perfecţie coregrafia trupei, în special scuturatul din plete (Andre nu era pentru fetele tunse scurt!) , aveam părul plin de moaţe şi spirale de plastic colorate, şi pantofi cu tălpi uriaşe, şi toate casetele cu Andre, pe care le ascultam în heavy-rotation, băiatul a simţit nevoia să exclame:
- Cum, nene? Erai o piţipoancă şi dintr-o dată, la un moment dat, ţi-a crescut un creier? (mai mult…)