bat câmpii

Evenimentul care nu suscită interesul deosebit al niciunuia dintre cititorii acestui blog se apropie de sfârşit. Ca şi anul trecut, s-a remarcat prin două lucruri:

1. Filme mişto, conferinţe, masterclassuri si alte lucruri care provoacă fericire extatică maniacilor ca mine;

2. Poticneli organizatorice.

Despre lucrurile de la punctul doi puteţi citi destul de pe larg aici, unde eu povestesc plină de bucurie cum am aşteptat o oră şi jumătate filmul de la deschidere, sau aici, unde eu povestesc, la fel de plină de bucurie, cum, în altă zi, oamenii mi-au proiectat altceva decât scria pe bilet şi plătisem eu. Acum să vorbim despre lucruri mai plăcute, adică cele de la punctul unu. Şi, ca-n vremurile bune, să vă spun ce-am văzut. (mai mult…)

După cum puteţi observa boieri dumneavoastră şi după counterul instalat de mine în partea dreaptă a paginii, mai e o săptămână până la Festivalul ăla de desene animate cu care băteam la cap lumea anul trecut pe vremea asta şi care nu interesează pe nimeni altcineva în afară de mine. Ce urmează să fac anul ăsta? Exact! Să bat la cap lumea cu aceste lucruri care mă interesează doar pe mine!
Bilanţul meu anul trecut a fost slăbuţ: n-am reuşit să târăsc decât vreo patru prieteni la câte o proiecţie şi am văzut cam puţine filme. Anul asta s-ar putea ca bilanţul să fie şi mai slăbuţ, mai ales că timp de voluntariat în slujbă evenimentului nu mai am. Dar nu mă descurajez!
Eu recomand (şi mi-am propus să frecventez) festivalul cam aşa: (mai mult…)

A început anul al treilea de facultate. Şi ultimul. Ce rahat. Aproape că mi-aş fi dorit să rămân repetentă, ca să mai stau prin zona „viitorului ţării” cu reducere la RATB şi la teatru şi cu 4 luni de timp liber pe an. Hmm…poate mai fac o facultate după asta.
În prima zi, am avut un seminar la ora opt dimineaţa. Adică m-am trezit la ora şase, când nici măcar muncitorii zilieri nu mai sunt obligaţi să se trezească, apoi am căzut pe spate (sau pe o parte, nu mai ştiu exact) şi a trebuit să mă trezesc din nou pe la şapte fără un sfert. M-am îmbrăcat cu aşa viteză că a trebuit să mă dezbrac la loc, fiindcă-mi pusesem totul aiurea, m-am încălţat cu nişte ghete care aveau şireturile rupte şi a trebuit să mă descalţ, am plecat în zbor spre şcoală cu o felie de pâine cu unt în mână, pentru că n-am mai avut timp de micul dejun. M-am blocat cu troleul în trafic şi am înjurat în gând de toate rudele decedate ale ţăranilor cu automobile din Bucureşti. Şi când, în sfârşit, am ajuns la facultate, cu întârziere, am bâlbâit o scuză şi m-am trântit gâfâind pe un scaun sub privirile încruntate ale profesorului care mi-a zis că n-am nici o scuză, am aflat că n.-aveam seminar în ziua aia de fapt şi că citisem orarul greşit. Gagicile de la grupa ailaltă-care-nu-era-a-mea m-au privit cu zâmbete condescendente şi s-au gândit, probabil: „bine că în grupa noastră n-avem asemenea labe triste de oameni!”
Dacă punem la socoteală că în aceeaşi zi s-au defectat la atingerea mea un rezervor de WC şi un telefon, putem zice că am început în forţă noul an universitar. O să fiu iar în grupă cu soră-mea şi după specializare -ceea ce e bine- şi cu o groază de fete foarte interesate de subiect, oricare ar fi ăla, şi care pun o groază de întrebări, ceea ce e rău. Urăsc oamenii interesaţi care pun întrebări profesorilor. Măcar d-alde Pisi se băgau singuri în seamă în moduri mai amuzante. Am ajuns să-mi lipsească Pisi, dumnezeule.

Mâine se termină şi Animestul, pe unde n-am stat cât aş fi vrut, n-am socializat cine ştie ce şi n-am văzut câte filme voiam. Au avut atâtea probleme organizatorice oamenii ăştia de nu-i adevărat. Ba s-a defectat proiectorul. Ba n-a ajuns filmul nu ştiu care în suportul care trebuia. Absolut fiecare proiecţie pe unde m-am nimerit eu prin preajmă a întârziat cel puţin 10 minute, şi tot aşa. Totuşi e cel mai fain obiectiv cultural ever, şi numai decesul sau un milion de dolari m-ar putea convinge să nu mă duc şi la anul.
Ce-am mai văzut:
Idiots and angels al lui Bill Plympton, pe tema căruia s-a făcut atâta tam-tam, încât am crezut că sigur n-o să-mi placă. Am crezut prost.
E vorba despre un nene cam scârbă infectă de felul lui, căruia îi cresc aripi. El se chinuie să şi le amputeze, ele tot cresc la loc, ba îl mai şi sabotează în ocupaţia lui de bază de…ahm..scârbă infectă. Unii încearcă să tragă foloase de pe urma lui, îl văd ca pe o sursă de celebritate…etc etc. Nu e tocmai greu de prevăzut ce urmează să se întâmple, anumite secvenţe sunt mult prea repetitive, iar onomatopeele prin care se exprimă personajele, în special alea feminine, m-au cam călcat pe nervi (e un film fără dialoguri). Dar per ansamblu e fain filmul, arată interesant, e şi dezgustător, şi amuzant pe alocuri. A, şi coloana sonoră îmi plăcu. Sunt sigură că treaba cu aripile e un fel de mare-metaforă-pentru-ceva, dar chiar n-am nici un chef să reflectez mai adânc la ea.
Peurs du noir, câteva scurtmetraje făcute de autori de comics şi reunite sub pălăria temei comune: frica. Unul singur avea şi o poveste la nivelul pălăriei menţionate, ceva despre un tocilar pasionat de insecte şi gagica lui cu comportament dubios. Celelalte se străduiau cam mult din punctul ăsta de vedere, dar erau mai ofertante din punct de vedere vizual. Oricum, actorii care fac vocile sunt iritanţi la modul „aruncă cu ceva în ecran”. Am observat că în general genul ăsta de filme- „scurtmetraje făcute de diverşi şi vândute la pachet”- iese slăbuţ. Fiindcă nu face nimeni un pachet echilibrat valoric.

Aici Sita nu canta blues, ci da apa la soareci

Ce n-am văzut şi mă oftic: nici un film din competiţie. Dar chiar nici unul. Astea s-au dat în timpul săptămânii, iar eu n-am avut timp de festival decât în weekenduri. Azi a fost premierea şi mă uitam ca mâţa în calendar, pentru că habar n-aveam cum sunt premianţii. În mod special aş fi vrut să văd Sita sings the blues (care n-a luat premiu), „the greatest break-up story ever told” făcut de o tipă din America, singură-singurică, pe calculatorul ei de acasă. Ceva cu Ramayana şi muzică jazz. Am auzit de la tovarăşii de voluntariat că e taaare fain, şi ăştia în general au avut dreptate. Cică Nina Paley, autoarea, ar vrea să dea filmul la liber pe net, din moment ce tot nu găseşte distribuitor. Aştept momentul cu interes.
So far, so good. Încă un rând de adăugat în CV-ul meu de juma de pagină: voluntariat în organizarea festivalului internaţional de film de animaţie! La anu şi la mulţi ani.

Încă o zi petrecută cu folos în sprijinul produsului meu cultural preferat, desenele animate.
Ce-am făcut:
Am ajutat la subtitrări pentru două proiecţii. La una dintre ele s-a stricat proiectorul. Sper că n-a fost de vină tot norişorul ăla din care tot plouă deasupra mea.
Am citit la standul de comics cam jumătate din romanul grafic „Poema a fumetti” de Dino Buzatti şi mi s-a părut foarte mişto. Un fel de „Orfeu în infern” unde viaţa de dincolo e descrisă ca fiind pur şi simplu o continuare infinită şi atemporală a existenţei pământeşti: vei vedea mereu pe fereastră oraşul unde locuieşti şi vei avea aceiaşi prieteni, cu care vei vorbi despre emoţiile şi temerile care v-au animat înainte de moarte şi pe care nu vi le mai puteţi aminti. A trebuit să întrerup lectura ca să-i duc pe Ariciu şi Sensei la „Waltz with Bashir”, de asemenea foarte mişto. Sper să mai fie cartea aia acolo când vin iar. N-o s-o cumpăr fiindcă era al dracului de scumpă şi pentru că mi-am luat deja un comic despre moarte, „Nous sommes tous morts” (pledoarie sub formă de benzi desenate împotriva fricii de Tanathos. A, şi de asemenea inteligentă).
Am perforat acreditări ca să ni le putem agăţa de gât. Evident, le-am perforat prost, motiv pentru care unele arătau ca un şvaiţer după aceea.
Am dârdâit, tremurat, făcut piroane şi clănţănit din dinţi. Mamă, ce frig a fost azi!
Ce-am văzut:
Calupul de scurtmetraje-în-afara-concursului nr 4. Cele mai reuşite mi s-au părut „Mon petit frere dans la lune”, în care o fetiţă cu o voce tare drăgălaşă povesteşte ciudăţeniile fratelui ei autist, „care priveşte mereu în sus”, şi „I met the Walrus”, interviu autentic cu John Lennon, ilustrat de o animaţie haotică. Restul au fost slăbuţe şi/sau ciudăţele. Un caraghioslâc danez sau suedez. intitulat „Zombie Western”, în care câteva marionete se mutilează şi împroaşcă sânge pe parcursul a vreo 10 minute, anunţa o continuare sub formă de lungmetraj, ceea ce mi s-a părut mai mult decât foarte amuzant. Omul ăla nu fusese în stare să umple cu folos nici zece minute! Oricum, am reţinut memorabila replică: “Un bărbat adevărat bea târfe şi regulează whiskey”.  Reacţia cea mai favorabilă din partea publicului a obţinut-o ăsta de mai jos, Replay, un film studenţesc, din ce-am înţeles, care mie mi s-a părut cam clişeistic. Partea cu viziunea post-apocaliptică has been done to death.

Replay

Ca observaţie suplimentară, trebuie să remarc că animaţia 3D mi se pare, în general şi în 90% din cazuri, foarte urâtă. Urâtă, nene! Parcă e plastic. Mai ales la personajele umane. Zău că nu înţeleg de ce nu se mai fac în continuare la fel de multe animaţii „clasice”.
Retrospectiva Ion Truică. Recunosc că nu auzisem de el, aşa că am fost curioasă să văd despre ce e vorba. După un discurs mult prea lung susţinut de Truică şi de..o profesoară de arte?…amândoi foarte vârstnici, am rezistat doar la vreo 2 filmuleţe de-ale lui, şi ele foarte vârstnice, de prin anii 70. Serios vorbind, erau cele mai lipsite de sens filme de animaţie pe care le-am văzut vreodată. Erau de fapt doar succesiuni de forme de toate culorile, acompaniate de efecte sonore dubioase şi stridente. Din calitatea graficii se vedea că omul vine dinspre şcoala de arte: fiecare cadru arăta ca o combinaţie între desenele cu creioane colorate ale copiilor şi tablouri suprarealiste. Poate cineva să urmărească o oră de tablouri suprarealiste sub formă de slideshow? Eu nu.

Waltz with Bashir

Waltz with Bashir, nominalizat la Palme dOr la Cannes. Pe ăsta l-am ratat la deschidere, şi cum am tot auzit că e fain şi emoţionant, m-am gândit să-l văd şi eu. Emoţionată nu prea m-am simţit, dat fiind că am inima de piatră, dar fain a fost, într-adevăr. Filmul e un documentar al unui regizor israelian despre un eveniment pe care în cultura mea generală imensă îl cunoşteam aşa bine, că a trebuit să-l caut pe Wikipedia când am ajuns acasă. E vorba de un moment de tristă amintire când libanezii furioşi, sub ochii indiferenţi ai aliaţilor israelieni, au masacrat civili palestinieni într-o veselie, ca răzbunare după asasinarea liderului libanez Bashir Gemayel. Fără să stau să discut acum prea mult conţinutul filmului, care nu-i fluturaşi şi vată de zahăr, pot spune că e mindblowing încă de la secvenţa de deschidere şi că sunteţi nişte fraieri că nu l-aţi văzut, pentru că a avut doar două proiecţii care şi anume au avut loc deja.
Cam atât pentru azi. Mâine încep şcoala. Rahat! Urâtă mai e viaţa.

Continuă seria articolelor cu vagă valoare informativă, ceea ce înseamnă că ori am intrat în anul morţii, ori am înnebunit.
Ziua de azi am petrecut-o la Scala cu Anim’estul. Dacă ar fi trecut careva din cunoscuţii mei pe acolo, s-ar fi mirat de evenimentul extraordinar de a o vedea pe Nadia entuziasmată de ceva şi nu doar atât, ci (aproape) fericită. Ghinionul lor că n-au trecut. Şi al meu că am eşuat, deci, în tentativa de promovare a obiectivului cultural.
Ce-am făcut:
Am desfăşurat complexa operaţiune de a apăsa în mod repetat pe un buton ca să sincronizez subtitrarea cu sunetul la neşte filmuleţe.

John R Dilworth, văzut de el însuşi

Am luat un autograf de la John R. Dilworth (tipul cu „Courage the cowardly dog”), care arată şi se poartă el însuşi precum un desen animat. M-a întrebat dacă pot să cânt şi să dansez ca Frank Sinatra. Ce-au făcut fetele de la Indiggo din reputaţia ţării ăsteia! După aia, s-a dus să deseneze pe afişul de la intrare o răţuşcă diformă care spune „Bună!” cu fundul.
Pentru că oamenii de la Animest au avut ideea fascinantă şi ucigătoare de portofele de a face un shop de benzi desenate, chestii de la invitaţi, obiecte promoţionale…etc. în hol la Scala, şi de asemenea pentru că sunt infantilă şi nu preţuiesc banii, am cheltuit 35 ron pe benzi desenate franţuzeşti. Nu mai mult, pentru că n-aveam mai mult la mine. Mă gândesc dacă sunt suficient de nebună încât să dau vreo 20 de euro pe un roman grafic mai grosuţ sau pe un production cel original de-ale lui Dilworth. S-ar putea să fiu.
Ce-am văzut:
Programul special de scurt-metraje britanice. Vreo 12 filmuleţe, unele au lovit la ţintă, altele mai pe lângă, dar recomand:
Like Me, Only Better, de Martin Pickles- „Dacă toţi am lua Prozac, n-ar mai exista nici un fel de problemă în lume! N-ar mai fi războaie şi nimeni n-ar suferi de gelozie, pentru că Prozacul îţi taie pofta de sex.”
Stand-up, de Joseph Pierce. Un individ ţine un monolog comic într-un bar, iar glumele lui groteşti provoacă efecte la fel de groteşti în animaţie, deformează personajele.
The Pearce Sisters, de Luis Cook.Ok, treacă de la mine, pe ăsta vi-l arăt.

The Pearce Sisters

Nocturna, un filmuleţ spaniol mai-pentru-copii, cu un design al personajelor cam ciudăţel (sau urâţel), dar cu o poveste foarte drăguţă şi plină de imaginaţie. Dacă oamenii de la marile studiouri americane care produc animaţii formulaice generate pe computer ar avea la fel de multă fantezie, poate că ar fi şi americanii mai deştepţi. Mi-a plăcut în special ideea unor Ciufulitoare a căror unică treabă e să aibă grjjă să nu te trezeşti cumva dimineaţa cu părul în ordine.
Retrospectiva Juan Pablo Zaramella, un animator argentinian care anul trecut a câştigat premiul publicului pentru scurtmetrajul său cu o călugăriţă care se dezmembrează pe ecran în fel şi chip, în timp ce strigă disperată: „Ay, dios mio!”. Zaramella a fost şi el prezent la proiecţie, cu nevasta, şi amândoi păreau genul de oameni cu care te-ai putea distra conversând la o bere. S-au proiectat şi scurtmetrajele independente, şi reclamele făcute de nenea ăsta, şi un Making of la filmul „Viaje a Marte” (unde un băieţel călătoreşte spre, aţi ghicit, Marte, în camioneta bunicului). Zaramella face în principal stop-motion cu figuri din plastilină şi are haz inclusiv când face clipuri pentru campanii gen „Use a condom, kids!”
Mă calcă pe nervi îngrozitor că n-am mai mult timp să stau la festivalul ăsta…eventual, de dimineaţă până seara, de când a început şi până la sfârşit. Dar deh. Oricum, cu ocazia asta, mi-am mai trecut un dream project pe listă, pe lângă ăla unde eu sunt o mare ilustratoare de cărţi pentru copii: o revistă despre animaţie, ilustraţie, benzi desenate şi alte arte vizuale…asta dacă tot sunt jurnalistă în devenire. Ar citi-o oameni cât pentru o echipă de fotbal, că deh, n-avem oameni cu poftă de cultură în ţara asta. Şi ăia pe care i-am avea au o coadă de mătură înfiptă în fund.
Ok, am terminat pentru azi. Mi-e somn. Cred că o să mă culc înainte de 3 dimineaţa, incredibil! Mă oboseşte entuziasmul. Nu sunt obişnuită…

În premieră absolută şi interplanetară, un articol de pe acest blog, adică ăsta, va avea un conţinut informativ adevărat. Probabil este un eveniment accidental şi nu se va mai repeta.
Mai întâi:
Tocmai ce a început ediţia a 3-a a Festivalului Internaţional al Filmului de Animaţie. Îi zice Animest (3-12 oct, cinema Scala şi Elvira Popescu) şi are ca mascotă oaia aia cu urechi de Mickey Mouse pe care am încercat să o mâzgălesc mai sus. Oaia a făcut rost de urechi mutilându-l chiar pe Mickey cel original cu un ferăstrău electric, sau cam aşa ceva. La festival vin nenea Bill Plympton, care cică-i pentru animaţie ce e Tarantino pentru live-action, şi nenea John R. Dilworth, creatorul serialului meu favorit all-time de pe Cartoon Network, Courage the Cowardly Dog.
Existenţa unui astfel de eveniment a entuziasmat-o pe sictirita de faţă într-atât, încât absolut din proprie iniţiativă şi nesilită de nimeni, s-a înscris la voluntariat la sus-numitul festival. Pentru cei mai puţin familiari cu acest concept, înseamnă “muncă neplătită”. Până acum, am lipit postere prin cartier şi apoi spumegat de mânie când a doua zi erau smulse şi în locul lor răsăriseră nişte afişe cu MISA lui Gregorian Bivolaru. Nu e suficient că mai există încă oameni suficient de idioţi ca să se înscrie în MISA, dar pe deasupra mai au şi ură faţă de un reper real al vieţii omeneşti, şi anume desenele animate. (O să ajut şi la sincronizat subtitrări, deci cine vine la film şi vede cu totul altă traducere la replici sau pur şi simplu nimic va şti că sunt eu, pricepută ca întotdeauna.)
În asemenea momente, când o colegă mi-a răspuns la “E un eveniment foaaarte fain!” cu: “Pentru tine”, trebuie să menţionez că nu înţeleg cum poate să găsească cineva că nu e fain un festival de desene animate. E ca şi cum ai spune că nu-ţi place îngheţata, sau cartofii prăjiţi. Pe de altă parte, niciodată n-am înţeles cum pot trăi în general oamenii când au gusturi diferite de ale mele şi nu se supun dictaturii centrului de gravitaţie al planetei care sunt eu.
În al doilea rând:
Am văzut la cinema filmul cu Dragoş Bucur intitulat “Boogie”, titlu la auzul căruia maică-mea m-a întrebat dacă e cu extratereştri. Nu e cu extratereştri, e cu un băiat care merge cu nevasta şi copilul la mare şi dă peste foştii colegi de liceu, care trag de el să mai golănească împreună o seară. Cred că a fost prima dată când am plătit ca să văd un film românesc în cinematograf. N-a fost tocmai rău, dar nici fenomenal. Mă bucur totuşi mult că românii au mai scăpat de antitalentul lor obişnuit în ce priveşte naturaleţea dialogurilor. Hai că parcă nu mai sună chiar ca nişte poezii recitate la serbarea Abecedarului.
În urma vizionării şi a conversaţiei cu prietenele care au fost cu mine, s-ar putea formula ca concluzie (sic!) următoarele întrebări:
De ce toate (sau majoritatea) filmelor româneşti arată de parcă ar fi filmate cu o lentilă frecată cu şmirghel pe peliculă târâtă în prealabil prin nisip?
De ce e aşa de cul în filmele româneşti recente să tremure şi să ţopăie imaginea în toate direcţiile?
De ce în producţiile româneşti (în afară de telenovele) nu prea există oameni care se sărută? Că doar cu goliciunea şi sexul nu pare să fie o problemă.
Şi ultima, care nu îmi aparţine deloc, pentru că nu mă dau în vânt după Dragoş Bucur şi nici n-am fost la fel de atentă în scurtul moment când i-a apărut scula pe ecran, de ce e aşa norocoasă Dana Nălbaru?

În altă ordine de idei, acum 2 zile s-a deschis anul universitar şi eu tot nu ştiu dacă am promovat restanţa, sau la ce specializare am nimerit. Pentru o instituţie care încearcă să ne înveţe conceptul de deadline, Fejeseceului îi place al naibii să se lălăie.

P.S. Sunt în continuare în pauză. Nu v-aţi săturat să vedeţi articole imaginare?