bat câmpii

Pe data de 24 ianuarie anul curent, blogul Nadiei împlinește frumoasa vârstă de trei ani. Dacă ar fi Cleopatra Stratan, ar putea deja să cânte despre Ghiță.

(mai mult…)

(Dar sărbătoriţi în avans)

(mai mult…)

Astăzi se împlinesc fix doi ani de când Nadia bate câmpii (la început, îi bătea pe Yahoo 360). Ingrediente: 2 părţi frustrare, 1 parte desene naive. (mai mult…)

Luni, adică peste 2 zile, împlinesc 21 de ani.
Asta înseamnă că devin majoră în toate ţările lumii, sau cel puţin aşa cred. Există vreo ţară unde vârsta de majorat e mai încolo de 21 ani? Habar n-am. Mă rog, important e că în orice bar din America voi putea să comand liniştită o bere. O să mi se ceară buletinul, ce-i drept, şi oricum n-o să calc eu pe tărâm americănesc prea curând. Băi, dar pot? Pot.
Desigur, există şi posibilitatea să nu mai apuc majoratul. Spre exemplu, dacă până luni mă părăseşte în sfârşit norocul în timp ce traversez strada cu ochii la stele ca de obicei (chiar şi în timpul zilei) şi mă face afiş un camion. De fapt, la gabaritul meu, e suficient şi un biciclist. Dar, în principiu, e rezonabil să spun că o să apuc cu succes aniversarea a 21 de ani de viaţă.
Anul trecut pe vremea asta, mă plângeam că mă simt imatură, rămasă în urmă şi în acelaşi timp foarte bătrână. Şi bineînţeles în stare de melancolie blegoasă. Iată-mă un an mai târziu, imatură, rămasă în urmă, şi mai foarte bătrână, evident melancolic-blegoasă. Aşadar şi prin urmare, stagnez cu veselie. Culmea e că din cele câteva obiective fără-de-care-nu-se-poate pe care mi le-am trasat atunci cu vârsta de 21 de ani ca deadline, n-a rămas nici unul nebifat, şi totuşi nici unul n-a adus cine ştie ce schimbare. Sau poate nu-mi dau seama. De unde mă uit eu, parcă m-am cam întors de unde am plecat.
Cred că e clar că nu-s bine dispusă. („Nu te mai lamenta!!!” ar striga aici în cor 1457 de prieteni şi duşmani.) Ba uite că mă lamentez, că-mi place. „Cel mai repede trec anii dintre 20 şi 30 de ani”, mi-a zis mama, încurajându-mă cu spor. Ce bine! Mă bucură faptul. Mai am vreo scuză să mă port ca un copil răsfăţat? Păi nu prea.
Ce mă calcă pe nervi cel mai mult e nesuferita de realitate (şi toate cele aferente ei) care mă invadează din ce în ce. Până acum am ţinut-o binişor la distanţă, dar mi-e tot mai greu s-o păstrez dincolo de graniţele ţării mele imaginare. Probabil că de fapt nici n-ar trebui să mai fac asta, fiindcă cică ar fi cu totul nesănătos, zice lume mai înţeleaptă decât mine. Dar ce mă fac fără ţara mea imaginară?
La mulţi ani mie!

P.S. Mihai mă somează să răspund la întrebarea “Ce mă înspăimântă pe mine”. Fiind fată binecrescută, voi răspunde. Aşadar. Mi-e frică de: moarte, bătrâneţe, singurătate când vreau să fiu cu cineva, oameni mulţi la un loc când vreau să fiu singură, înălţimi, adâncimi, întuneric, spaţii închise, lifturi, câini, păianjeni, gândaci, aurolaci, lepră şi alte boli desfigurante, ebola, dentist, injecţii, operaţii, amputări, cutremure, războaie, eşec, mediocritate, plafonare, vorbit în public, vorbit cu necunoscuţi, coşmaruri şi insomnie perpetuă. Mi-e frică să cresc mare sau să recunosc faptul că am crescut mare.

Mai departe nu mai merge leapşa pentru că n-am asemenea obiceiuri blogăreşti şi pentru că oricum nimeni n-ar putea avea mai multe temeri decât mine.

Ieri am împlinit 20 de ani şi trebuie să spun că sunt oarecum în stare de şoc (şi nu, nu e din cauza mahmurelii). Ok…când naiba au şi trecut 20 de ani?

Cred că sunt oarecum într-o stare care ştiinţific s-ar numi depresie, iar maică-mea i-ar spune melancolie blegoasă. 20 de ani? Hm. Acum 10 ani eram un copil de şcoală generală, peste încă 10 ani voi fi…bătrână?…

Bine, poate nici chiar aşa, dar oricum nu pot să mă abţin de la a mă simţi cuprinsă de un fel de panică ridicolă. Nu neapărat din cauza vârstei de 20 de ani, ci pentru că-mi dau seama cât de nepotrivită e cu adevărata mea stare de spirit. În unele privinţe sunt ca o băbuţă, în altele ca o fetiţă de 14 ani…dar nici un aspect al vieţii mele nu pare să fie conform cu vârsta mea reală. Mai am timp să iau înapoi lucrurile peste care am trecut prea repede? Mai am timp să ajung la cele la care nu am ajuns încă, deşi poate ar fi trebuit? Parcă toată lumea s-a maturizat mai repede decât mine şi s-a schimbat teribil, pe când eu (mi se pare mie) am rămas cam aceeaşi. Am prieteni pe care îi ştiu de ani de zile şi pe care nu-i mai recunosc când îmi vorbesc.

Şi când te gândeşti că am primit atâtea cadouri frumoase!! Hm, unde e „superficialitatea specifică tinereţii” când ai nevoie de ea? De la 15 ani încoace, tot aud că „vârsta mea e cea mai frumoasă posibil”. Probabil că o să mai aud asta măcar vreo 5-6 ani de acum încolo, timp în care eu mă voi simţi la fel, adică: orice altceva în afară de fericită şi euforică.

…Un coleg d-al meu zicea că astfel de crize apar la fiecare vârstă mai rotundă, după care, în maxim două săptămâni, te resemnezi. Deci mai am vreo 13 zile în care să-mi plâng de milă. După asta, promit că voi povesti ceva al dracului de amuzant, că am de unde alege.