Astazi, oamenii de la fanfara militara mi-au mai trimis documentatie si foto de la festivitatea lor. Avand in vedere ca e o poza tare simpatica si ca in ziar n-o sa apara, o pun aici.
(Cred ca aici se va incheia serialul meu despre fanfara…ce-i prea mult strica)
Nadia este o fiinţă fenomenală, extraordinară, ieşită din comun. Nu prin merite deosebite, ci prin capacitatea de a intra în bucluc. Pe ce pune ea mâna, se usucă!
Ce boacănă am mai făcut? Păi, ieri fusei la aniversarea fanfarei militare. Scrisei o relatare mai serioasă pentru practică (pe-aia n-o s-o publice nimeni) şi una mai neserioasă acilea (pe asta o publicai eu cu de la mine putere). Ce nu m-am gândit e că oamenii de la fanfară citesc bloguri! Şi mai mult decât atât, că or să ia în serios ce scrie o fătucă cu cercei în formă de girafe pe o pagină de blog personal intitulată sugestiv „Bate câmpii”.
Mărul discordiei: dialogul purtat de mine cu şeful muzicilor militare, sau mai precis reproducerea lui prea exactă. Mi s-a atras atenţia, pe un ton amabil de altfel, că ar fi fost deontologic din punct de vedere jurnalistic să omit porţiunile în care domnul colonel a folosit un limbaj mai plastic. Nu că n-ar fi adevărate, dar nu dau bine. (Lucru cu care nu sunt de acord. Ar da mai bine un discurs înţepat şi plicticos?) Şi că dacă tot n-am făcut-o, ar trebui să remediez eroarea.
Îmi pare rău că i-am supărat pe oamenii de la fanfară, care au fost drăguţi şi primitori cu mine. Chiar îmi pare rău şi că nu-s băgaţi în seamă mai mult, cu siguranţă au mai multe merite decât Simona Sensual şi Nicoleta Luciu. Şi da, eu una le-am spus oamenilor de la locul de practică de CD-ul cu muzică militară (mai mult de-atât n-am ce să fac). Dacă m-oi vedea vreodată că am ce să fac, poate oi mai scrie despre ei. Dar blogul e locul meu de joacă. Şi e un loc de joacă şi atât, unde mă joc cum cred eu de cuviinţă. De fapt, asta e valabil pentru toate blogurile personale din Univers.
Nu-s (încă 
) ziarist, ce scriu aici n-are nici o treabă cu jurnalismul. Prin urmare, regulile jurnalismului nu i se aplică. I se aplică, într-adevăr, regulile bunului simţ! Pe care nu mi se pare că le încalc, şi, de fapt, nici pe-ale ziaristicii, dacă povestesc ceva ce mi s-a spus aşa cum mi s-a spus. Nu bag de la mine, nu inventez şi nu e vorba de lucruri care mi s-au zis sub formă de confidenţă. Nici măcar n-am dat nume în mica mea însemnare ironică (mai ironică faţă de mine însămi decât faţă de orchestra armatei). Iar domnii de la armată ar trebui să ştie că orice spui în prezenţa unui reprezentant al presei (mamă, ce importantă mă simt) ar putea apărea scris undeva, la un moment dat.
Aşa că n-o să şterg ce-oi fi scris, bun, rău…dacă o fac o dată, o s-o fac mereu, şi atunci o să ajung un om cam flexibil în zona coloanei. Oricum, cei 2(maxim 3) cititori ai Nadiei au citit deja aşa cum era.
Pe de altă parte, bad publicity is good publicity, nu-i aşa? Uite, pun pariu că cei 2 (maxim 3) cititori ai Nadiei sunt deja mai interesaţi de fanfara militară. Care cântă frumos şi are costume frumoase. Şi care se promovează singură atât de bine, încât comunicatul de presă care anunţa aniversarea de ieri nu preciza neam ora festivităţii. Armata română mai are mult până departe în ce priveşte relaţiile publice. Iar Nadia mai are mult până departe în ce priveşte jurnalismul.
Concluzia: de acum înainte, o să desenez mai mulţi elefanţi. Mai mulţi, mai roz, mai infantili.
Aici un articol despre fanfară, pentru cei 2 (maxim 3) cititori care sunt deja mai interesaţi de ea.
P.S. Toată chestia asta cu fanfara militară îmi aduce aminte de un sfert de film despre orchestra poliţiei din Egipt, pe care l-am văzut cu un prieten înainte de a adormi buştean. Dincolo de barierele culturale, fanfarele cam seamănă între ele…
(Din ciclul: Nadia la practică)
Astăzi, fanfara militară din România aniversează 177 de ani de la înfiinţare! Pun pariu că habar n-aveaţi. Avea cineva habar?
Nu-i nimic, de aceea există presa. Ca să aducă la cunoştinţă publicului asemenea subiecte! Cu mica rectificare că asemenea subiecte sunt treaba studenţilor în practică şi nu le va aduce nimeni la cunoştinţa publicului.
Nadia ajunge la sediul fanfarei cu întârziere: pentru că s-a trezit cu greu, pentru că metroul în care voia să se suie se retrăgea la depou, şi pentru că n-a găsit sediul din prima. Şi deoarece a ajuns târziu, a ratat ceremonialul militar, serviciul religios, discursurile…apucă doar să audă că primarul proaspăt reales Cristian Poteraş invită fanfara să cânte în parcul Sergiu Celibidache. „Care o fi ăla?” se întreabă militarii care asistă. „Cum, mă, Moghioroş? Ăsta a schimbat numele parcului pe loc…”
Nu-i nimic, întârzierea nu-i pagubă, căci fanfara are un maior responsabil cu relaţiile publice! Care la auzul cuvintelor „Jurnalul Naţional”, nici nu mai acordă importanţă altor cuvinte precum „studentă” sau „practică”.
Maior PR: Păcat că n-aţi putut veni de la început, dar vă voi pune la dispoziţie un desfăşurător complet.
Nadia: Vă mulţumesc.
Maior PR: Şi un istoric al orchestrei militare, dacă doriţi. Şi o carte despre muzica militară. Şi fotografii de la festivitate, făcute de noi.
Nadia: Vă mulţumesc mult. Sunteţi foarte amabil.
Maior PR: Ştiţi la ce ma gândeam? Voi la Jurnalul Naţional aveţi numerele acelea de colecţie cu CD…
Nadia: Da. Dar eu nu lucrez acolo, sunt doar în practică.
Maior PR: Mă gândeam că poate aţi putea avansa ideea…unui CD cu muzică militară…Doar aşa, să faceţi o sugestie şefilor dumneavoastră…
Nadia: Nu sunt…şefii mei….eu n-am nici o putere de decizie.
Maior PR (zâmbitor): Doar să daţi aşa…o idee…
Nadia: Păi…
În curtea unităţii se dau sucuri (cola nu-ştiu-care de care n-am auzit) şi bere pe bonuri.
Maior PR: (şi mai zâmbitor) Dumneavoastră veniţi în sala de protocol, unde sunt primiţi oaspeţii mai importanţi! Şi poate vă aranjez un interviu cu domnul colonel, inspectorul muzicilor militare…
Nadia: Păi…mulţumesc…
După ce se mai învârte niţel prin camera de protocol, unde generalii şi alţi militari de rang înalt se pot servi cu băutură chiar dacă nu dau bonuri, Nadia e poftită în biroul domnului colonel, inspectorul menţionat mai sus.
Maior PR: Domnule colonel, aveţi cumva vreo carte despre fanfară?
Colonel (începe să caute în dulap): Parcă aveam…
Nadia: Dacă nu găsiţi, nu e nici o problemă.
Maior PR: Oricum, aveţi aici o broşură despre Muzica Reprezentativă a Armatei…şi una despre istoricul muzicii militare…şi una tot despre istoric, prescurtată. (îi dă Nadiei broşurile)
Nadia, care nu s-a pregătit pentru interviu, habar n-are de muzică militară şi n-a mai stat de vorbă cu alt colonel în afară de taică-su, se holbează la broşuri şi se gândeşte ce să-l întrebe pe inspectorul muzicilor militare.
Nadia: Domnule colonel… şi-a mai manifestat presa interesul faţă de formaţia dumneavoastră?
Colonel: Din păcate, nu…ăsta e păcatul lor…dar cred că ştiţi şi dumneavoastră…e interesant când e cu sânge, cu babe violate…la noi nu vine nimeni.
(Nadia dă din cap)
Colonel: Dacă m-aş dezbrăca, mă scuzaţi, în curul gol şi aş ieşi aşa în curte, imediat ar veni toţi şi m-ar pune pe prima pagină: „Inspectorul muzicii militare se dezbracă!” Sau dacă ar fi despre fotbal. Sau despre Gigi Becali.
(Nadia dă din cap)
Colonel: Ar trebui să avem şi noi…Ce şi-au făcut popii? Post de radio?
Maior PR: Şi tv.
Colonel: Da! Ar trebui să aibă şi armata un post de televiziune…nu o oră de emisie, două…tot programul, numai pentru armată.
(Nadia dă din cap)
Colonel: Poate aşa ar mai înţelege şi tinerii ceva din cultură…tineretul din ziua de azi e foarte debusolat, n-are nici un reper de valoare. Ţara asta are vedete, dar n-are artişti! Nu mă înţelegeţi greşit…n-am nimic împotrivă la…cu fundul pe afară, cu sânii pe afară…dar cu ce sunt fetele alea mai presus de un băiat de la mine din orchestră, care a făcut Conservatorul, care munceşte?
(Nadia dă din cap)
Maior PR: Domnule colonel, ştiţi la ce mă gândeam? Ei la Jurnalul Naţional ar putea face un CD de colecţie cu muzica noastră! V-ar plăcea?
Colonel: (gânditor) Da! Ar fi foarte bine…Puteţi face asta?
Nadia: Păi…ştiţi…eu sunt doar în practică acolo…
Maior PR (vesel): Nu contează! Şi dumneavoastră vă puteţi duce cu subiectul-bombă!
Colonel: Poate faceţi chiar un serial despre noi.
Nadia, descurajată, dă din cap şi zâmbeşte, cugetând ca o filozoafă la societatea modernă, puterea presei şi nevoia de a fi băgaţi în seamă de ea.
