bat câmpii

Astăzi se împlinesc fix doi ani de când Nadia bate câmpii (la început, îi bătea pe Yahoo 360). Ingrediente: 2 părţi frustrare, 1 parte desene naive. (mai mult…)

Am cam epuizat materia primă pentru elefanţi, buburuze şi girafe. Nu ştiu exact din ce sunt făcuţi, doar că nu mai am în stoc. Nu poţi desena infantilisme când te simţi şi rău, şi un om rău pe deasupra. (mai mult…)

Introducere:

Muzica de la imnul de stat al Albaniei e compusă de Ciprian Porumbescu. Ce lucru profund am vrut să subliniez prin această afirmaţie? Nici unul, dar tocmai am aflat că muzica de la imnul de stat al Albaniei e compusă de Ciprian Porumbescu şi simţeam nevoia să mai spun şi altora.

Cuprins:

Soră-mea geamănă cu un an mai mare a fost prima persoană care mi-a luat un interviu. De fapt, chiar mai multe. Şi ea va rămâne mereu intervievatorul meu preferat.

(mai mult…)

Starea mea naturală e una de răutate depresivă şi sportul meu preferat e exagerarea. Mă calcă pe bătături să mi se spună că exagerez, în condiţiile în care eu o spun prima. Am impresia unui dialog gen:
- Apa este udă!
- Da, dar apa nu e uscată!
Când eram mică, mi-am petrecut vreo 3 zile într-o melancolie blegoasă profundă pentru că m-a lovit dintr-o dată revelaţia că o să mor. Nu, nu aflasem că am tumori pe creier, era vorba de condiţia de muritor în general. Mama a râs de mine până n-a mai putut. Încă sunt în stare să revin la starea de atunci dacă mă gândesc mai mult de 5 minute încontinuu că o să mor. Aşadar, exagerez. Intenţionez să o fac în continuare. I sort of enjoy it.
După această introducere adecvată împrejurărilor exagerabile din viaţa mea, începe o nouă rundă de “cititorii întreabă, Nadia răspunde”. Sau desenează.

sunt dusa sunt ipocrita si n-am stiut- şi eu. Dar eu ştiu de multă vreme.
cum arata un desen asimetric

Acelaşi răspuns şi la întrebarea « cum sperii un om », pentru că a ieşit destul de hidos.
poezie cu un elefant si o maimuta

Cam atât, mi-a ruginit inspiraţia.

cat de repede merge rinocerul

de cate tipuri sunt campiile- de 3 tipuri.

unde locuiesc girafele

cum sa faci un baiat sa te ceara de nevasta- Ţi-ai găsit pe cine să întrebi.
ce avem in comun cu gagica

Celelalte părţi sunt destul de comune cu gagica. Inclusiv prostia.

etapele sinuciderii

exista dumnezeu? daca da, de ce? dovezi.- Există. O dovadă zdrobitoare : dacă nu există Dumnezeu, atunci după ce murim pur şi simplu nu mai existăm nici noi. Nu ne place să nu mai existăm, nu? Deci, Dumnezeu există.

Acestea fiind zise, mă duc să mai exagerez un pic.

P.S. Am aflat că senatorul-legumă Serge Nicolaescu a mai câştigat un mandat, chiar şi fără sprijinul meu. Bravo lui, ce pot să zic. Întrebarea e: unde o să moară? În Parlament sau pe platoul de filmare?

[polldaddy poll=1172720]

Luni, adică peste 2 zile, împlinesc 21 de ani.
Asta înseamnă că devin majoră în toate ţările lumii, sau cel puţin aşa cred. Există vreo ţară unde vârsta de majorat e mai încolo de 21 ani? Habar n-am. Mă rog, important e că în orice bar din America voi putea să comand liniştită o bere. O să mi se ceară buletinul, ce-i drept, şi oricum n-o să calc eu pe tărâm americănesc prea curând. Băi, dar pot? Pot.
Desigur, există şi posibilitatea să nu mai apuc majoratul. Spre exemplu, dacă până luni mă părăseşte în sfârşit norocul în timp ce traversez strada cu ochii la stele ca de obicei (chiar şi în timpul zilei) şi mă face afiş un camion. De fapt, la gabaritul meu, e suficient şi un biciclist. Dar, în principiu, e rezonabil să spun că o să apuc cu succes aniversarea a 21 de ani de viaţă.
Anul trecut pe vremea asta, mă plângeam că mă simt imatură, rămasă în urmă şi în acelaşi timp foarte bătrână. Şi bineînţeles în stare de melancolie blegoasă. Iată-mă un an mai târziu, imatură, rămasă în urmă, şi mai foarte bătrână, evident melancolic-blegoasă. Aşadar şi prin urmare, stagnez cu veselie. Culmea e că din cele câteva obiective fără-de-care-nu-se-poate pe care mi le-am trasat atunci cu vârsta de 21 de ani ca deadline, n-a rămas nici unul nebifat, şi totuşi nici unul n-a adus cine ştie ce schimbare. Sau poate nu-mi dau seama. De unde mă uit eu, parcă m-am cam întors de unde am plecat.
Cred că e clar că nu-s bine dispusă. („Nu te mai lamenta!!!” ar striga aici în cor 1457 de prieteni şi duşmani.) Ba uite că mă lamentez, că-mi place. „Cel mai repede trec anii dintre 20 şi 30 de ani”, mi-a zis mama, încurajându-mă cu spor. Ce bine! Mă bucură faptul. Mai am vreo scuză să mă port ca un copil răsfăţat? Păi nu prea.
Ce mă calcă pe nervi cel mai mult e nesuferita de realitate (şi toate cele aferente ei) care mă invadează din ce în ce. Până acum am ţinut-o binişor la distanţă, dar mi-e tot mai greu s-o păstrez dincolo de graniţele ţării mele imaginare. Probabil că de fapt nici n-ar trebui să mai fac asta, fiindcă cică ar fi cu totul nesănătos, zice lume mai înţeleaptă decât mine. Dar ce mă fac fără ţara mea imaginară?
La mulţi ani mie!

P.S. Mihai mă somează să răspund la întrebarea “Ce mă înspăimântă pe mine”. Fiind fată binecrescută, voi răspunde. Aşadar. Mi-e frică de: moarte, bătrâneţe, singurătate când vreau să fiu cu cineva, oameni mulţi la un loc când vreau să fiu singură, înălţimi, adâncimi, întuneric, spaţii închise, lifturi, câini, păianjeni, gândaci, aurolaci, lepră şi alte boli desfigurante, ebola, dentist, injecţii, operaţii, amputări, cutremure, războaie, eşec, mediocritate, plafonare, vorbit în public, vorbit cu necunoscuţi, coşmaruri şi insomnie perpetuă. Mi-e frică să cresc mare sau să recunosc faptul că am crescut mare.

Mai departe nu mai merge leapşa pentru că n-am asemenea obiceiuri blogăreşti şi pentru că oricum nimeni n-ar putea avea mai multe temeri decât mine.

Poate trebuia să păstrez pentru azi desenul cu roboţelul şi ţestoasele pupăcioase, nu de alta, dar era ceva mai potrivit din punct de vedere tematic.

Nadia’s skills with boys at 10 (categoria: flirt)
Goe: Ai avut vreodată viermi intestinali?
Nadia, gânditoare: Păi…am avut giardia.
Goe, scârbit: Giardia. Aia are toată lumea. Eu am avut limbrici!
Nadia: Ăia nu sunt mari şi urâţi?
Goe: Ba da, sunt mari, şi îi vezi cum se mişcă când ies afară (rânjeşte). Acuma am tenie.
Nadia: Aia cum e?
Goe, mândru: E mare de un metru, şi se încolăceşte în stomac, şi oricât o dai afară capul rămâne, că are o ventuză cu care se agaţă de tine.
Nadia: Dar de unde ştii atâtea?
Goe, şi mai mândru: Mama e doctor.

Nadia’s skills with boys at 15 (categoria: we get along)
Câine până la moarte: De ce râzi mereu când vreau să te sărut? N-am mai văzut aşa ceva.
Nadia, râzând în continuare: Nu ştiu.
Câine până la moarte, ofticat: Eşti cam ciudată. (urlă) Hai Dinamoooo! Câini până la moarte!
Un rapidist, de pe trotuarul celălalt: Hai Rapidu! Muie Dinamo!
Câine până la moarte: Hai Dinamo! Muie lu Rapid!
Mai mulţi rapidişti, de pe trotuarul celălalt: Băă! Muie la câinii roşii!
Câine până la moarte, şi moartea se apropie: Muie la ţigani!
Din ce în ce mai mulţi rapidişti pe trotuarul celălalt: Să-ţi rup capul de câine dinamovist!
Nadia: Dacă traversează ăia încoace, eu nu te cunosc.

Nadia’s skills with boys at 20 (categoria:ceartă and heartbreak)
Nadia: Eşti un prost. Mereu despici firul în 4. Sau în 8. Sau în 16.
Tolstoievski: Sau în 32.
Nadia: 64.
Tolstoievski: 128!
Nadia: 256!
Tolstoievski: 512!
Nadia: 1024!
Tolstoievski: 2048!
Nadia: …
Tolstoievski: Ha. Te-ai oprit.
Cearta este întreruptă de o Gagică uşor dezorientată.
Gagica: Nu vă supăraţi, ăsta e gangul? (arată spre un gang)
Tolstoievski: …
Nadia: …
Tolstoievski: Ahm…păi da, cam ăsta e.
Gagica: Mulţumesc.

Am început cu această recapitulare selectivă a felului cretin şi idiot în care se comportă Universul în special când e vorba de chestiuni de corazon, pentru că trebuia să existe şi un element de amuzament în stilul caracteristic mie care sunt a funny chick şi niciodata cheesy pe de-a-ntregul. [Dar sunt uşor-uşor în proces de tâmpire din moment ce am început să vorbesc romgleză. Acum, când scriu aceste rânduri, uşa de la balcon e larg deschisă pentru că transpir ca un hipopotam în saună, iar Eloiza a intrat în sufragerie şi aleargă pe aici cu picioruşele ei multe şi negre de gândac. Nici măcar nu mă mai obosesc să mă duc după ea.]

Încerc să-mi dau seama de ce Nadia nu plânge când i se dă în cap în faţa blocului şi se caţără înapoi în frumosul apartament cu un pârâiaş de sânge după ureche. Nadia nu plânge nici când i se fură 400 de euro într-un tren spre Praga (aici tata ar spune: evident, doar nu-s munciţi de ea). Nu plânge nici când e bolnavă şi îi e rău de-i vine să se împuşte. În schimb, e perfect capabilă să bocească în cantităţi industriale fiindcă n-o iubeşte un puţoi. Şi perfect incapabilă să înţeleagă că peste o situaţie de rahat se trece şi puţoiul se trimite la dracu, asta e, la un moment dat, că n-ai ce să faci, show must go on. Eroina noastră este asemănătoare într-un fel cu tenia din povestea lui Goe, are o ventuză cu care se agaţă obsesiv de tot ce-i face rău. Poate că îi e teamă că nu găseşte imediat altceva sau altcineva care să-i facă rău. Şi în atare lipsă s-ar plictisi cumplit.
Momentan roboţelul androgin este subiect de invidie.