bat câmpii

Imagine foarte stereotipa cu Londra din care sa va dati seama ca eu chiar am fost acolo si am pozat ce trebuia.

Puteam eu oare să mă țin de cuvânt față de mine însămi și să nu mă mai sui niciodată într-un avion? Sigur că nu puteam. Așa că m-am suit. Destinația: perfidul Albion. (știe cineva de ce i se zice așa?) La ducere, s-a petrecut un moment foarte trist când căpitanul Nu mai știu cum a anunțat că vom avea parte de turbulențe și eu mi-am petrecut următoarele trei ore cuprinsă de spasmele unei crize de bilă la unșpe mii de metri înălțime-  deși turbulențele au lipsit de la apel până la urmă. Dar să nu mai vorbesc despre asta. Au fost cele mai lungi trei ore din viața mea. Mai bine vorbesc despre Londra, unde am petrecut nouă zile foarte scurte. (mai mult…)

Nadia e un om extraordinar, deosebit, special, ce n-a văzut Parisul. Era cazul ca Parisul să vadă odată şi-odată. Nadia s-a dus să remedieze această lacună a Parisului, înarmată cu franceza ei de baltă din clasa a 12-a şi cu informaţii valoroase culese din romanele cu “merde” ale lui Stephen Clarke. Clarke e un englezoi care a scris nişte cărţi uşurele, dar destul de amuzante despre cum Parisul e de rahat la propriu. Iar apoi s-a mutat definitiv la Paris. Cine să-i mai înţeleagă şi pe englezoii ăştia.

În continuare cronica excursiei în observaţii şi imagini la întâmplare.

Frica mea de avion, în loc să dispară, crește cu fiecare nouă călătorie. Ora decolării îmi sună aproape ca o condamnare la moarte și la ducere mai că n-am făcut un atac de panică. Aveam și o cruce la gât, o carte de rugăciuni în mână (nu glumesc) și invocam în gând sprijinul Divinității. Eu, Nadia. Când avionul s-a pus în mișcare mă întrebam dacă e prea târziu să urlu VREAU SĂ COBOR! și să-mi fac o ieșire dramatică din scenă. În fiecare secundă mă așteptam să urmeze o cădere în gol, să izbucnim în flăcări, să văd stewardesele smulgându-și părul. Doar că nu erau stewardese, ci stewarzi, și încă unii tineri și sexy, iar mie tot de gânduri sumbre îmi ardea. Ce e mai trist e că singura vinovată de propriul disconfort eram chiar eu, pentru că piloții au mers cât de lin au putut, de aproape că nici nu simțeam schimbările de altitudine, nu tu pocnituri în urechi, nimic. Las că-mi pocneau suficient neuronii.

(mai mult…)

Răul altora e întotdeauna o veste bună. Mi-am dat seama de asta de când am văzut acum 2 veri la practică un reporter Pro Tv cum năvăleşte în birou strigând: „Băă, veste bună: a murit unul de la căldură! Avem ce să scriem!” O prietenă care devora ştiri cu catastrofe mi-a zis că se uită ca să se bucure că nu i se întâmplă ei; eu cred că e pur şi simplu distractiv să vezi că unii suferă. Cred că cel mai distractiv e când îi faci tu să sufere- eu n-am reuşit asta niciodată, cu nimeni, dar presupun că am bucurat pe alţii cu suferinţa mea ocazional. Pe de altă parte, când nu eşti tu de vină, poţi să te uiţi fără să te simţi vinovat. (mai mult…)

Existenţa acestui articol implică faptul că sunt încă în viaţă şi am supravieţuit cu bine călătoriei cu nu mai puţin de patru avioane. Îmi pare rău dacă e cineva dezamăgit. De asemenea, nu mi s-a furat banii, nu mi s-au pierdut bagajele, nu mi-am pierdut actele, ce mai, succes pe toată linia.
Au participat la operaţiunea Barcelona: Nadia, soră-sa geamănă cu un an mai mare,  nume de cod Etc, şi Cristina, Erasmusă în Lyon.

(mai mult…)

Voi avea grijă să port acest mesaj inscripţionat undeva la vedere atunci când, în dimineaţa zilei de 30 decembrie, mă voi sui într-un avion al companiei CSA cu destinaţia Barcelona via Praga. (Adică cel puţin asta cred că voi face, dacă nu cumva pierd biletul de avion, dorm prea mult şi pierd avionul, mă rătăcesc în drum spre aeroport şi pierd avionul sau zborul se anulează pe motiv de condiţii atmosferice neprielnice sau terorişti.) Ideea e că vreau să le dau ocazia acelor pasageri care vor să îşi continue existenţa să renunţe în ultimul moment şi să nu se suie în acelaşi avion cu mine, Nadia, the All-mighty Jinx.

(mai mult…)