bat câmpii

Nadia, stăpânită de calmul omului care știe că trăiește într-un univers paralel și nu se mai miră de nimic din ce se petrece în jurul lui, se suie în metrou înarmată, ca de obicei, cu o carte. Se așează undeva la nimereală, deschide cartea și începe să citească. De alături, se ridică o fată cu un aer îngrozit. Un negru mare, care stătea lângă ea, strigă în urma ei.

Negrul: You’re leaving? Leaving me like this? Well, I don’t care! You know what? You know what? (arătând spre Nadia) She is more beautiful than you!

Fata coboară, uitându-se în urmă să vadă dacă negrul nu cumva o urmărește.

Negrul: You are more beautiful than her.

Nadia: Don’t say that, it’s not nice.

Negrul: It’s true, though. You are more beautiful.

Nadia încearcă să-și concentreze atenția asupra cărții.

Negrul: Hi. I’m Joe. But do you know what they call me? They call me BIG Joe. That’s what they call me. Do you know why they call me BIG Joe? Do you understand why they call me BIG Joe? (mai mult…)

Zilele astea, Nadia a citit cartea Ultimul bărbat american. Ultimul bărbat, pe numele lui Eustace Conway, există în realitate și e sexy, viril și American pentru că, spre deosebire de restul americanilor jalnici și degenerați, care mănâncă Kentucky Fried Chicken și zac în fața televizorului, Eustace trăiește în pădure, mănâncă oposumi și veverițe cărora le-a sucit gâtul personal, își face pantaloni din pielea unor cerbi pe care i-a jupuit personal. Femeile trag la el ca muștele la miere, pentru că exact asta își dorește o femeie adevărată de la viață, un bărbat suficient de dur să gâtuiască veverițe, să jupoaie cerbi și să trăiască de unul singur într-un cort în pădure; un mascul puternic ca un cal, care să o posede sălbatic pe un bolovan zgrunțuros în mijlocul pădurii. (mai mult…)

Un restaurant fast-food din București. Nadia, care își permite să mănânce de la fast-food, pentru că e slabă ca un prizonier de la Auschwitz, își ia tava de pe tejghea și vrea să se ducă la masă. În timpul acestei proceduri, îi pică ziarul din mână. Un băiat care stătea la coada de alături, fără semne distinctive și îmbrăcat semi-trendinez, observă.

Băiatul: Vezi că ți-a căzut ziarul.

Nadia (îl ridică): Mulțumesc.

(pauză)

Băiatul (vine după Nadia): Să-ți fie rușine.

Nadia: Poftim?

Băiatul: Să-ți fie rușine!

Nadia: Că mi-a căzut ziarul? (mai mult…)

-a story of bromance-

București, metrou, magistrala 1. Nadia stă lângă un băiețel. Băiețelul, pe care îl vom denumi, deși apare primul în poveste, Celălalt Băiețel, e foarte slab și așa de palid încât pare transparent; i se vede clar desenul verde de vene de sub față. Lângă el, mama lui.

La o stație, se suie alt băiețel, însoțit de o ceată întreagă de copii, băieți și fetițe, și de, probabil, mama lui. Celălalt Băiețel tresare.

-Robert! Robert!…Mama! Uite! E Robert!

-Cine? zice maică-sa.

- ROBERT, mama! (strigă) Robert! Robert! (mai mult…)

Locul: tramvaiul 41. Personaje: Nadia, doi moldoveni de vreo 18 ani, ochelariști și îmbrăcați hipsterește, care stau lângă ea. Cum și-a dat seama Nadia doar uitându-se la ei că sunt moldoveni? Păi, nu și-a dat seama. Dar apoi ei au deschis gura și-au vorbit.

Moldovean 1: Tu ti-ai gândit șie vrei die Crășiun?

Moldovean 2: Ieu m-am gândit. O să-mi fac singur un cadou! Da nu-ți zic, o să tie supieri pie minie șî o să înșierși să mă fași să mă răzgândiesc.

Moldovean 1: Hai bă, spunie-mi, șie e așa siecret…

Moldovean 2: Nu pot să spun.

Moldovean 1: Hai bă…Hai bă, zi. (mai mult…)

Ăă. Nu neapărat acum. Dar în cele din urmă, clar. În maxim șapte-opt zeci de ani.

În vremurile imemoriale când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de ocale de fier, orice femeie care avea o mâță era vrăjitoare și Pământul era centrul sistemului solar, sus-numitul purice transmitea o boală cu denumirea prietenoasă și simpatică de Ciuma Neagră. Iar oamenii se apărau de această boală îmbrăcându-se cam așa:

(mai mult…)