bat câmpii

Cred că mi-am mai expus pe aici de enșpe ori teoriile privitoare la imbecilismul oamenilor când se strâng mai mulți decât e cazul, chiar dacă erau acceptabili inițial, analizați individual. Iar dacă nici măcar nu erau, atunci să te ții- grupul devine mult mai mult decât suma tâmpeniei membrilor săi. Să trecem deci la un caz particular, potrivit cu dracii mei din acest moment: munca în echipă. Și mai particular de-atât, munca în echipă la un proiect școlar.

Acest concept a fost inventat, probabil, de comuniști, sau alți ideologi ai lui pește care neagă un adevăr elementar al existenței umane, și anume faptul că unii oameni sunt deștepți și alții sunt proști. (mai mult…)

Trei ani de zile a petrecut Nadia în măreaţa instituţie de învăţământ superior Fejesece. Aici, a iubit, a urât, a fost veselă şi tristă, toate acestea nefiind doar metafore şi figuri de stil, vă asigur. Uneori, de multe ori, de fapt, a regretat că s-a dus acolo. Cu ce-a rămas, nu poate spune exact.

Dar, dar! Nadia e o persoană curajoasă! Care nu se teme de schimbări! Şi, pentru masterat, a ales o altă instituţie de învăţământ superior pe care să o înj…asta…frecventeze. Enter Senesepea. Pentru că n-a fost decât de vreo 2 ori pe la Senesepea pân acu şi nu poate spune cine ştie ce despre ea, eroina noastră, adică eu, va face o comparaţie între primele impresii generate de cele două facultăţi. (mai mult…)

(Dar sărbătoriţi în avans)

(mai mult…)

Cândva prin anul I de facultate, când Nadia avea venerabila vârstă de 19 ani, avea de făcut un proiect cu neşte colegi, printre care X şi Y. Nadia s-a nimerit, nu ştie cum, în brainstormingul lui X şi Y, adică mai precis s-a nimerit să stea lângă Y în timp ce X se plimba de colo colo ca un profesor şi deşerta conţinutul furtunii din creierul lui.
X: Şi ar trebui să facem următoarele chestii, notează, mă: (nu pot introduce aici nici măcar rădăcină pătrată din discursul lui X, unul extrem de serios, care se ocupa atât de conţinutul proiectului cât şi de designul lui. Oare ar fi trebuit oare să aibă bulinuţe, pătrăţele sau şi bulinuţe şi pătrăţele?) ….
Y, cu un laptop pe genunchi, se face că ar cugeta profund la cele auzite, ca să extragă exact sinteza, şi tastează următoarele: “Hai Rapid! Muie Steaua. X e un muist.”
X: Ai scris, mă?
Y, rânjind ca Beavis şi Butthead la un loc: Da, da. (îmi arată ce a scris şi-mi face un semn complice).
X: Eşti de acord cu ce zic sau bat câmpii?
Y: Foarte de acord. (rânjeşte spre mine iar).
În acest moment, eu n-am fost cât de amuzată se aştepta Y, ba chiar m-am pleoştit brusc. Nu din solidaritate cu X, dă-l în mă-sa, nu-mi păsa de el. Ci pentru că habar nu aveam ce înseamnă “muie” şi, respectiv, “muist”. Îmi dădeam seama că nu e de bine nici pentru Steaua, nici pentru X, dar n-aveam nici cea mai vagă idee în ce constă de fapt insulta. Şi nici nu se cădea să întreb. Adică, nu e ca şi cum ai întreba ce înseamnă, de pildă, accelerator de particule. Bă Nadio, mi-am zis, ai îmbătrânit degeaba. Eşti o extraterestră.

Nadia simte foarte des că e o extraterestră. Când îi spun băieţii să poarte pantofi mai mici şi mai delicaţi, că altfel n-o s-o ia nimeni de nevastă, de exemplu. S-a simţit foarte extraterestră când o tanti căreia i-a şters un comentariu din greşeală a zis: “Ştiam că mă urăşti! Dintotdeauna mă aşteptam să faci aşa ceva la un moment dat!” Din cauza asta, Nadia n-a mai avut chef să scrie nimic. O întristează la extrem să fie acuzată de lucruri pe care nici nu le-a gândit, cum ar fi că îşi cumpără pantofi cu trei numere mai mari decât ar trebui ca să obţină intenţionat un luc de raţă, când ea ştie prea bine că poartă 39-spre-40 la picior. Si nu înţelege de ce nu crede nimeni în inocenţa ei de pe altă planetă.

Deşi au venit să mă vadă primii, au ajuns să fie serviţi la portret ultimii, fiindcă tot timpul erau alţii mai grăbiţi, aşa că ar fi frumos din partea mea să-i menţionez întâi pe: Petre, lupul prietenos,  care a venit însoţit de bicicleta lui tunată şi folosită cu succes la sprijinit bannerul hotcity (Petre are ochi albaştri, nu mov cum au ieşit ai lupului de mai jos pe motiv de soare în ochii mei)

(mai mult…)

Există în filmele americane un anumit tip de final în care toate personajele au parte de o ultimă reuniune şi o petrec fiind extrem de zâmbăreţi, afectuoşi unii cu alţii, glumind ş.a.m.d. Un narator sau un text pe ecran îţi spune că nu s-au mai văzut niciodată de atunci, apoi povesteşte ce s-a întâmplat cu viaţa lor ulterioară: care ce a devenit, cine s-a căsătorit, cu cine, câţi copii a avut şi cine a rămas celibatar; câţi ani a trăit fiecare şi cauza morţii. Unii îşi împlinesc visele de mărire, construiesc familii numeroase-şi-fericite (cu cât mai numeroase, cu atât mai fericite, nu-i aşa?) şi apucă adânci bătrâneţi; alţii devin nişte rataţi, alcoolici, locuiesc cu mama bolnavă de Alzheimer până la sfârşitul vieţii şi crapă singuri şi neiubiţi, sau se îmbolnăvesc de leucemie la 30 de ani şi mor în chinuri groaznice. Mă rog, fiecare cu ce loz a tras.  Pe fundal se derulează o melodie indie-cool. (mai mult…)