* E vorba de acel sport pentru domni jucat de mitocani și pe care îl numesc europenii fotbal, nu de acel sport pentru mitocani jucat de mitocani pe care îl numesc americanii fotbal. (mai mult…)
Tot nu mi-am găsit de lucru, deşi nici nu m-am străduit extraordinar să caut. În continuare nu fac nimic util societăţii.
N-am învăţat încă pentru restanţă, pentru că nu-mi mergea calculatorul bine. Sigur, Word-ul unde aveam eu materialele de învăţat mergea perfect, dar cum să înveţi când ai în inimă şi-n suflet grija că nu-ţi merge calculatorul? Acum nu mai am nici o scuză, laptopul meu mărimea elefant funcţionează la parametri optimi din nou, după o inevitabilă formatare. Evident, nu l-am formatat eu, fiinţă lipsită de aptitudini tehnice mai avansate de manevrarea unui abac. Virusul, “un troian relativ harmless”, după cum mi-a explicat Ariciul, nu s-a dat bătut fără luptă. De fapt, nu s-a dat bătut deloc, ci s-a împărţit în vreo 6, cum mi-a explicat tot Ariciul. În desen însă sunt doar 3 omuleţi ninja pentru că mi-a fost lene.
Tot pentru că mi-e lene, şi pentru că mă simt iar ca o amibă, şi încă o amibă foarte tristă, n-am desenat girafa cu insomnie explorând altă metodă de a bea cafea: direct din arborele de cafea, dacă în acesta din urmă cafeaua ar creşte direct în ceşcuţe. Desigur, ideea pare să sfideze uşor legile gravitaţiei, evident deci că nu e a mea, eu sunt un izvor nesecat de realism. Cum stau ceştile alea pe ramuri? Suna totuşi ca şi cum ar arăta drăguţ desenată.
N-am desenat nici fotbaliştii Stelei jucând cu o inimă pe post de minge. Steaua a câştigat “dubla” cu Galatasaray fiindcă a jucat 75% cu inima şi 25% cu capul, Lăcătuş dixit. Mă întreb de inima şi capul cui o fi vorba.
Şi apropo de inimi, pe această cale trebuie să fac o rectificare la un mesaj emis anterior. Sictirita nu are o inimă. Repet, nu are. Dar probabil oricum n-ar fi putut nimeni să creadă aşa ceva.
1. Fotbal. Bine, bine. N-a fost aşa de rău cum credeam. Echipa de fotbal a României nu s-a făcut de râs până acum. Desigur, încă n-a jucat cu Portocalele, care e foarte posibil să ne treacă prin storcător, deşi, dacă ar fi cumsecade, n-ar face-o, că ei şi-aşa sunt asiguraţi şi fără să-şi agaţe în gard şi capetele noastre. (Apropo, cum se face că ori de câte ori am auzit de „naţională” în ultimii ani, avea de jucat un meci cu Olanda? Olandezii ăştia sunt ca ciuma neagră pe capul bietei noastre echipe.)
Prestaţia noastă relativ bună ne-a adus din partea străinezilor aprecieri entuziaste precum: „Franţa s-a împiedicat de România”, apoi „Italia s-a împiedicat de România”- observaţi că România nu e niciodată subiectul. Partea proastă e că nu mai putem să ne plângem de arbitru, de gazon, de conspiraţia internaţională şi de soarta crudă. Partea bună e că putem să ne glorificăm eroii de pe teren, ale căror performanţe se aseamănă cu jertfa soldaţilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Uite ce zice un nene ziarist sportiv despre Rădoi: “V-aţi gîndit că, fără sacrificiul lui Rădoi, golul lui Mutu, şuturile lui Chivu şi Tamaş, în general aerul acela proaspăt pe care l-am expirat şi l-am inspirat nu ar fi fost posibile fără sîngele lui Rădoi?” Care e sacrificiul lui Rădoi? Păi, a dat cap în cap cu alt băiat şi celălalt băiat, care era tot de-al nostru, a avut scăfârlia mai tare. (Chiar, ce se tot dau fotbaliştii noştri cap în cap ca ouăle de Paşti?) Aceste vorbe ne aminteşte de un alt sacrificiu eroic al lui Rădoi, care cu sângele lui a spălat fotbalul românesc şi altădată, când a dat un pumn în geam de supărare că Steaua a mâncat bătaie de la Gloria Bistriţei. Ce-i drept, atunci a fost o vărsare de sânge intenţionată.
Un alt erou naţional este desigur, omul orchestră Adrian Mutu, care a dat gol, că altul pentru treaba asta nu prea avem, dar n-a mai avut vlagă şi pentru un penalty satisfăcător. Îngrijoraţi că Briliantu ar putea să aibă o depresie blegoasă în urma eşecului, cică vreo 1300 de fani au trimis mesaje prin Gazeta Sporturilor ca să-l încurajeze. Premiul de „cel mai emoţionant” a revenit următorului: “Atunci cand crezi ca ti-ai revenit si ca lucrurile incep iarasi sa aseze trecutul vine si te agata din spate… Lacrimile tale de tristete adanca vor fi de fericire fiindca TU esti ADI MUTU, fenomenul si briliantul. “ Amin. Fie numele Tău binecuvântat.
2. Politică. Nu-mi place de dl Blaga, nu-mi place de dl Oprescu. Cred că am mai zis asta. Or mai fi zis-o şi alţii, dar ei măcar ştiu care le displace mai mult. Eu nu ştiu. Nu-mi place de dl Oprescu pentru că vorbeşte cu gura într-o parte, pentru că se îmbracă în culorile Rapidului şi pentru că vrea să dea bilete gratuite pensionarilor la teatru şi la film. De dl Blaga am mai spus de ce nu-mi place- în special pentru că nu-i încape capul în afiş. (Ce pot spune, sunt un om cu o înţelegere profundă a scenei politice.) Cel mai mult nu-mi place că toţi candidaţii sunt ocupaţi să spună cât de prost şi hoţ e ălalalt, de parcă asta n-am şti şi noi fără să se arate ei cu degetul între ei ca nişte copii tăntălăi la ora de dirigenţie. Deci, probabil, nu mă duc nici la votarea asta. Până luni, totuşi, mai am încă un teanc superb de materiale electorale la fel de (sau şi mai) superbe. Într-un flyer al dlui Bodu, am găsit următoarea replică a susţinătorului său Silviu Prigoană: “Credeţi-mă, mă pricep la gunoaie! Ca expert în salubrizare, îl susţin pe Sebastian Bodu!” Dacă eram eu Sebastian Bodu, m-aş fi simţit jignit.
Bonus: Religie. O reflecţie despre sărut a părintelui Savatie Bastovoi:„ O fata sarutata nu mai poate fi numita fecioara, pentru ca ea a depasit bariera psihologica a fecioriei, care este mai grea decat cea fizica, vointa ei a fost infranta. Eu as asemana-o cu un ou din care s-a supt, pe o gaura facuta cu acul, tot continutul. Aceasta dispozitie i se inoculeaza fetei odata cu primul sarut si nimeni niciodata nu-i mai poate reintoarce fecioria, decat poate doar moartea.” Am descoperit această cugetare de duh de demult, dar n-am scris-o aici, şi e de departe cea mai măreaţă mostră de gândire ortodoxă pe care am citit-o vreodată.
De azi are şi ţărişoara noastră o bucurie: joacă şi echipa României la Campionatul European de fotbal. De jucat, o să joace bine. De la excepţional în sus. Dar dacă se întâmplă totuşi vreun accident (Doamne fereşte!) şi joacă mai puţin bine decât ne aşteptam(să zicem, pierde la diferenţă mai mare de 3 goluri), atunci, cauza e cu siguranţă una (sau mai multe) din următoarele:
Pentru că n-am mai fost de mult pe la un turneu final, ne-am pierdut antrenamentul. Nu-i nimic. Bine că am ajuns totuşi la un turneu final. Atenţie, fani ai altor sporturi, nu se aplică aceeaşi consolare şi pentru voi! De exemplu, dacă echipa de gimnastică nu iese măcar pe locul 3 la o competiţie internaţională, corect este să spuneţi următoarele: „Mama voastră de fufe îmbuibate, tăia-v-ar raţia de mâncare zilnică de la 3 foi de salată la 2 foi de salată! Aşa vă slujiţi, voi, mă, ţara? Păi să nu le daţi cu capul de bârnă, domnu antrenor?”
Arbitrul, un oarecare şi infam Hans von Venetik, pătruns de o ură viscerală faţă de România (probabil din aceleaşi motive pentru care românii şi câinii n-au voie în magazine în străinătate), şi-a pus la treabă toate forţele de arbitru ca să ne împiedice victoria. A fluierat când nu trebuia. N-a fluierat când trebuia. N-a văzut un penalty cât casa. Le-a dat lor un penalty cât un microb. A tras de timp până vajnicii români s-au văzut îngenuncheaţi, apoi repede-repede a terminat meciul! Noroc că în România există jurnalism sportiv, şi se va găsi careva să publice în ziar e-mailul nemernicului de arbitru, ca să îi zică ei suporterii acolo vreo două.
Jucătorii echipei adverse au mai mult antrenament la nivel înalt, în campionate puternice, în timp ce ai noştri trebuie să se mulţumească cu liga secundă din Străinezia, sau cu banca de rezerve din prima ligă din Străinezia. De aceea era mai bine să folosim mai mulţi jucători din campionatul intern, care sunt obişnuiţi cu efortul susţinut. Că doar nu e o bagatelă să mergi cu mingea la picior printre prietenii de la echipa-satelit, sau să zbori spre vestiar mai repede decât zboară bricheta din tribune şi cioara din cuib!
Un jucător esenţial pentru bunul mers al naţionalei noastre n-a jucat, pentru că e accidentat. Sau pentru că se însoară. Sau pentru că Piţurcă n-a vrut să-l ia. Nu ştiu exact de care jucător e vorba, dar uitaţi-vă şi voi cine credeţi că lipseşte şi sigur de aia am călcat în străchini, pentru că nu l-am avut pe ăla pe teren. Poate fi şi unul de la Prefabricate Modelu sau de la Avântul Cireşu, nu contează. Sigur, era mult mai uşor dacă lipsea Mutu. Atunci echipa noastră nici n-avea rost să se mai deplaseze până la stadion.
Cu o seară înainte, câţiva „tricolori” iresponsabili s-au îmbătat într-un sexy club, ceea ce le-a scăzut simţitor capacitatea de a alerga pe teren ca Speedy Gonzales. Cu o seară înainte, tricolorii nu s-au îmbătat într-un sexy club, deşi nemernicii ştiau că asta ne aduce întotdeauna noroc.
Selecţionerul a adoptat o formulă de joc prea ofensivă, sau prea defensivă, sau prea când aşa, când aşa, de nu mai ştiau nici jucătorii cum joacă şi ne-au ameţit şi pe noi care ne uitam la ei. Vasilică Picior a fost folosit pe postul de închizător dreapta, când el era de fapt un deschizător stânga. Antrenorul de la club al lui Vasilică Picior a acuzat vehement decizia selecţionerului de a-l folosi pe un post nepotrivit şi a subliniat că dacă era el selecţioner, altă viaţă!
Gazonul era prost întreţinut, ceea ce zău că nu ne-am fi aşteptat de la gazonul dintr-o ţară aşa bogată. Gazonul era prea bine întreţinut, ceea ce zău că nu ştiam să existe. Era prea ud, şi în acelaşi timp prea uscat. Avea gropiţe precum şi deluşoare. În prima parte a meciului ne-a bătut soarele în ochi, în repriza a doua ne-a prăfuit vântul. Dungile cu vopsea erau prea vopsite şi din când în când ne-am mai împiedicat de ele.
Şi, în fine, cea mai puţin probabilă cauză, pe care un om civilizat şi cu bun simţ nici n-ar trebui s-o ia în calcul: zice-se că România n-a avut niciodată o echipă chiar aşa de tare la fotbal…
Hai, ai noştri!
