bat câmpii

-schiţă de ficţiune fictivă, fără nici o legătură cu fapte reale-

Dis-de-dimineaţă,mai ales pentru orarul ei, Nadia, însoţită de mama ei (pentru că nu prea se descurcă singură), merge la Direcţia Paşapoarte ca să-şi facă…aţi ghicit…un paşaport. Nadia şi mama ei merg la ghişeul de informaţii din corpul B.

Funcţionara: Ieşiţi şi mergeţi în stânga.

Nadia şi mama ei ies şi, cum nu văd nimic în stânga, o iau în dreapta. Adică spre corpul C. Şi se aşază la coadă. Lângă ghişeu scrie mare: „Aici se eliberează paşapoarte pentru persoanele peste 60 de ani şi pentru cele însoţite de copii”. Restul oamenilor de la coadă sunt ori babe, ori mame cu plodărime urlătoare. Trec vreo zece minute.

Nadia: Auzi, mamă. Am impresia că aici e pentru moşi şi ţânci.

Mama: Crezi?
Nadia şi mama ei se uită cu atenţie la afişul pe care scrie: „Aici se eliberează paşapoarte pentru persoanele peste 60 de ani şi pentru cele însoţite de copii”. Îl citesc de 2-3 ori. Apoi se mai uită şi la lumea care aşteaptă în jurul lor.

Mama: Nu ştiu ce să zic.

Nadia: Ba parcă da.

Nadia şi mama ei părăsesc acest ghişeu şi se întorc la informaţii, în corpul B.

Funcţionara: Nu v-am zis să mergeţi în stânga, la corpul B?

Nadia şi mama ei ies din corpul B şi încep să caute corpul B. În altă curte, există un corp B care aparţine unei alte instituţii. Iese un nene cam agitat.

Nene: Ce căutaţi?

Nadia: Paşapoarte…corpul B…

Nene: Acolo, în curtea ailaltă!

Nadia şi mama ei se întorc la corpul B de unde au ieşit. Le vede funcţionara.

Funcţionara: Unde v-am zis eu să vă duceţi?

Mama: Corpul B…

Funcţionara: E! Am zis corpul E!

Nadia şi mama ei: Aaa…Eee…

Nadia merge la corpul E. Pe uşă scrie: „Aici se eliberează paşapoarte pentru persoanele cu dizabilităţi”.

Nadia: Mama, eu n-am dizabilităţi.

Mama: Stai acolo la coadă şi lasă-mă în pace.

Nadia se pune la coadă. Ajunge la ghişeu repede, pentru că din faţa ei pleacă o familie tristă.

Tată de familie, cu o ultimă urmă de speranţă în glas: Totuşi…credeţi că e vreo şansă să se rezolve?

Băiatul de la ghişeu: Nu vă faceţi iluzii…

Tatăl de familie îşi ia plodul pistruiat şi se cară. Nadia, fericită, întinde băiatului de la ghişeu cererea, chitanţele şi alte alea. Băiatul vrea să le capseze. Capsatorul nu funcţionează. Băiatul încearcă şi încearcă. Îi sar capsele din capsator. Le pune la loc. Încearcă iar. Chitanţa se sfâşie pe diagonală. Băiatul oftează şi scrie altă chitanţă.

Băiatul de la ghişeu: Îmi pare rău. Nu ştiu de ce s-a stricat capsatorul tocmai la tine.

Nadia, zâmbind cu tristeţe: Nu-i nimic. Eu ştiu de ce…

(Cortina)

P.S. Cineva a ajuns pe acest blog căutând „luceafarul varianta necenzurata”. Există o variantă necenzurată la Luceafărul? Şi cine a cenzurat-o pe cea cenzurată? Vă rog, trebuie neapărat să aflu. Nu pot dormi. Mulţumesc.

Bucureşti, Gara de Nord. O casă de bilete.

Un străinez: ’Scuse me, how do I get from Bucuresci to Galaci?

Casiera îi aruncă o privire dură, ucigătoare, de oţel.

Străinezul: ’Scuse me, how do I get from Bucuresci to Galaci?

Casiera: Ha?

Străinezul: ’Scuse me, how do I get…

Casiera: Ce zice ăsta, fată?

Nadia: Vrea să ştie cum ajunge la Galaţi.

Casiera: Aaa…Galaţi…păi zi aşa! Primul tren spre Galaţi pleacă de aici la 13:45 şi ajunge în Galaţi la 17: 53.

Nadia traduce aceste informaţii străinezului.

Străinezul, dezamăgit: Oh…that late? Ask her if there’s an earlier train.

Nadia: She just said this one is the earliest.

Străinezul, vorbind mai rar: Ask her if there’s an earlier train.

Nadia: Întreabă dacă e vreun tren mai devreme.

Casiera: Am zis că nu. Ce naiba, nu vorbesc româneşte?

Nadia: No earlier train!

Străinezul: Oh. But maybe I could get there faster by bus? Ask her.

Nadia: This is a train station. I can guarantee she knows nothing about buses.

Străinezul: Ask her if I can get there faster by bus! (enervat) Don’t you speak English?
Nadia, jignită: I speak English! Vrea să ştie dacă ar ajunge mai repede luând un autobuz, ceva.

Casiera: Şi eu de unde naiba să ştiu? Auzi la el!

Nadia: She doesn’t know!

Străinezul: Hmm. Oh well. Ask her which one would be cheaper….

Casiera: Auzi, ştii ce, ia dă-te tu la o parte, că mă enervezi! (Nadiei) Zi tu, fată, ce vrei.

În timp ce Nadia îşi cumpără bilete de tren, străinezului îi sună telefonul.

Străinezul: Yeah. Yeah. Yeah, I’m at the train station. In Bucuresci. These damn Romanians, none of them speaks English! Not one!

Nadia, lovită de moarte: I speak English! I speak English better than you!

De aici încolo Nadia întoarce spatele străinezului şi refuză să-l mai ajute. El ridică din umeri şi se mută la altă casă.

Străinezul:’Scuse me, how do I get from Bucuresci to Galaci?
Cealaltă casieră: Ha?

Ca de fiecare dată când am avut privilegiul de a beneficia de serviciile de calitate superioară ale secretariatului instituţiei numite Fejesece, şi experienţa de a-mi duce dosarul de practică m-a cufundat într-o adâncă reflecţie. Mi-a trecut întreaga viaţă înaintea ochilor, ca în clipa morţii, şi m-am gândit la cei 13 (până acum) ani de şcoală ai vieţii mele şi la destinul care mă va aştepta ca absolventă a Fejesece. Oare voi avea cariera pe care mi-o doresc? Voi obţine satisfacţiile visate? Apoi, mi-a apărut, ca într-o viziune, cariera ideală: secretară la Fejesece.

Dacă aş fi secretară la Fejesece, eu una (dar asta e numai şi numai viziunea mea) aş face tot posibilul să muncesc cât mai puţin, ca să nu obosesc şi să ajung o epavă până la pensie. Aş depune o petiţie ca cele două ore de lucru cu publicul să se reducă la una singură, iar studenţii să fie învăţaţi să-şi mai rezolve şi singuri din problemele birocratice. De fapt, aş propune ca, prin rotaţie, câte un tocilar din fiecare grupă să preia măcar o parte din sarcinile secretariatului, de exemplu cele care necesită…asta…cum se numeşte…muncă. Da, da, aşa aş face. Să vadă şi ei, copiii crescuţi în puf, cum e să îţi câştigi pâinea din sudoarea frunţii.

Dacă aş fi eu secretară, aş dispreţui profund imbecilii care îşi pierd vremea cu prostii precum facultatea, în special dacă imbecilii respectivi ar avea pretenţia să le ofer vreo informaţie. Aş spune: “Poftim? Vii aici şi nu ştii ce-ţi trebuie? Eu nu sunt pusă aici ca să-ţi răspund la întrebări! Nu e responsabilitatea mea!” Apoi aş râde în sinea mea de mutrele frustrate ale fraierilor şi i-aş invita să nu mă mai ţină din treabă.

Dacă aş avea o zi proastă, dacă m-ar supăra vecinii, dacă nu mi-ar ajunge banii să-mi iau o gentuţă, dacă m-ar înşela soţul (e obligatoriu ca noi fetele să ne visăm măritate, nu?) n-ar trebui să ţin supărarea în mine şi să mă îmbolnăvesc de nervi. Studenţii ar fi mereu la îndemână ca să mă descarc. Dacă aş avea nevoie de amuzament, cine m-ar putea împiedica să umilesc studenţii? Aş putea, de exemplu, să închid secretariatul şi să beau o cafeluţă cu colegele chiar pe hol, în timp ce blegii ar face coadă în faţa uşii. Doamne, ce m-aş mai distra!

Generaţiile de studenţi ar veni şi ar pleca, ce e val ca valul trece, dar eu aş rămâne mereu acolo, privindu-i cu un ochi critic pe aspiranţii la o carieră în Jurnalism: eh, am mai văzut eu d-ăştia…apa trece, pietrele rămân. Apoi mi-aş lua cana de cafea şi aş vărsa-o, ca din nebăgare de seamă, pe vreo cerere a unuia din paraziţii ăştia mici.

E un lucru bun că nu există în Fejesece vreo secretară aşa cum aş fi eu, nu-i aşa?