bat câmpii

(Dialogurile imaginare continuă)

Tata: Iisus a avut mai multe încarnări. Iisus a fost şi Adam, a fost şi Melchisedec…Iisus e un concept cosmogonic, e în astral…nu e o fiinţă.
Mama: Ba sigur că e o fiinţă. Dumnezeu e o fiinţă, şi dacă Îl chemi, vine lângă tine. Dacă nu-L chemi, te lasă în voia oamenilor…eşti ca o frunză-n vânt.
Tata: Te-ai prins cum se joacă?
Nadia: Are instrucţiuni, mulţumesc.
Mama: Eu una, sunt fericită. Asta nu înţelegeţi voi. Sunt total detaşată de ce e material…
Şi dacă mor mâine, ştiu unde mă duc…
Nadia: La cimitir, pe dreapta.
Tata: Într-o viaţă viitoare. Toţi avem mai multe vieţi. Şi ne-am ales înainte de naştere unde să ne naştem, şi ce familie să avem…
Mama: Nadia, tu auzi ce zice taică-tu?
Tata: Bine, întâi la crematoriu, desigur.
Mama: Nadia, tu să nu faci cu mine ce zice taică-tu. Să mă îngropi cu Biblia pe piept…şi cu o iconiţă alături…Nu ca un om fără Dumnezeu.
Nadia: Eu sunt un om fără Dumnezeu.
Mama: Mă uit la voi, şi-mi dau seama cât de copii sunteţi pe lângă mine…Nadia măcar mai are o scuză, e tânără.
Tata: (amuzat la culme) Dar poate n-o să rămână atee. Poate devine mai târziu musulmană. Sau hindusă.
Mama: Atunci e şi ea o Iudă, îl trădează pe Mântuitor ca şi Iuda.
Nadia: Bun vin.
Tata: Uite, citeam despre Newton…
Mama: Vreau să citesc şi eu cartea despre Newton.
Tata: Newton nu-l recunoştea pe Iisus.
Mama: Atunci nu mai vreau să citesc despre Newton.
Tata: Pentru că nu-l recunoştea pe Iisus? (către Nadia) Te bate calculatorul?
Nadia: Da de unde. Eu îl bat pe el.
Mama: Dumnezeu n-are nevoie să fie recunoscut. E Dumnezeu şi atât.
Tata: Entităţile superioare, aşa zice Kayce.
Mama: Şi de ce să nu-i zică pe nume?
Tata: Kayce a făcut mai multe minuni decât Dumnezeu.
Nadia: Am trecut la nivelul doi.
Mama: Nadia, când cumperi televizorul ăla?
Tata: E un an prost pentru cheltuieli la Iepurele de Foc…

Orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare. Şi cine a înţeles ceva să-mi explice şi mie.

(Dialoguri imaginare sau nu)

Mama: Nadia, uite ce-am adus! Ceva frumos!

De obicei, când aude aceste cuvinte, Nadia se aşteaptă să primească un articol vestimentar pe care nu îl va purta niciodată, sau ceva în genul ăsta.

Mama: Uite ce-am primit azi de la biserică!

Nadia se uită prea puţin impresionată la icoana uriaşă pe lemn sclipicios auriu, fecioara cu pruncul pe fundal bleu-ciel şi cu o inscripţie solemnă „Maica domnului” în partea de jos.

Nadia: Grozav. De parcă n-aveam suficiente icoane în casă.

Mama: (îngrozită) Nadia, cum poţi să spui asemenea lucruri?

Nadia: Mamă, avem 2 icoane în dormitor, 5 în holul de la intrare şi 13 în sufragerie. Avem toate modelele, Iisus singur sau în familie, pe hârtie, trase în plastic, sau pe lemn, sau îmbrăcate în metal argintiu, sau cu sclipici auriu pe deasupra, cu rame mai mult sau mai puţin kitsch, cu mesaje în româneşte şi-n greacă şi-n slava veche. Avem coroniţe de busuioc agăţate de icoanele sus-amintite. Avem iconiţe de carton cu rugăciuni imprimate pe spate, pe care să le ţinem în portofel sau în buzunar. Mai demult aveam şi o cruce desenată cu mir de bunica pe uşa de la dormitor. Am impresia că locuim la biserică.

Mama: Dar ce rău îţi fac, mamă, icoanele?

Nadia: Nu-mi fac nici un rău, dar nici n-o să mă facă mai puţin atee.

Mama: Mi-e şi frică să te mai ascult. Iar ţie ar trebui să-ţi fie frică să mai vorbeşti.

Nadia: Şi totuşi nu mi-e. Asta gândesc.

Mama: Nadia, ştii ce se spune că prostul spune tot ce gândeşte şi deşteptul gândeşte tot ce spune?

Nadia: Da…

Mama: Încep să mă întreb dacă eşti aşa inteligentă cum te credeam…