2009, blogul Nadiei, postul 256, direct din Bucureşti sector 1. Stau sub 2 pături de lână cu căciula pe cap şi într-un hanorac uriaş cu Tupac Forever şi îmi cam clănţăne dinţii. Da, am un hanorac uriaş pe care scrie Tupac Forever. Sunt într-o fază hiphop a gripei delirante. BUG Mafia şi piesa lor de mare talent „Un 2 şi 3 de zero” sunt pe repeat în creierul meu. Refrenul „Nimic nu e pe lumea asta la feeeel ca viaţa care-o am în cartier, străzile mi-arată tot ce trebuie să ştiu, am 2000 de motive ca să fiu cum vreau să fiu” este urmat instantaneu de o altă voce din capul Nadiei care continuă cu strofa lui Daddy Caddy: „Caddy mă numesc, din SE Bucureşti, vin s-atac primul loc în top, să-mi iau banul, e anul 2000, târfele să dea din fese” şamd şamd şamd. Ştiu toate versurile, aşa cum ştiu toate versurile de la toate videoclipurile româneşti pe care le-am văzut de mai mult de 2 ori, mulţumită memoriei mele inutile şi stupide care mi-a permis să trec prin 15 ani de şcoală cu succes maxim şi să fiu ştampilată drept tocilară deşi n-am tocit în viaţa mea decât tocurile de la pantofi. Interesant e că ştiu doar variantele cenzurate care se dădeau la tv, aşa că aş recita din Paraziţii precum Ralu Filip în consiliul CNA:
„Cred că ţi-a vorbit mă-ta despre mine.
Am să-i puncte puncte în gât încă un copil ca tine.
Nu vreau să mă culc cu tine vreau doar să te puncte puncte
Când puncte puncte nu dorm, atunci de ce să mă culc când puncte puncte?”, chiar dacă aş putea ghici ce spune Parazitul acolo. Dar să-i lăsăm pe Paraziţi, momentan sunt ocupată cu un 2 şi 3 de zero, care îmi chinuie sinapsele febrile în timp ce stau sub 2 pături în hanoracul meu cu 2Pac şi cu o căciulă pe care ar trebui să scrie Wu Tang Clan ca să se asorteze momentului. Microfonul se îmbibă de taleeent, THC, TBC şi supradoză sentiment. Nu trebui să ceri, îţi dau exact ce vrei, io, Tataee, Caddy, toţi băeţii mei. N-am cu cine să vorbesc, aşa că vorbesc cu blogul. Mi-ar plăcea să nu mă mişc din pat din proprie alegere, dacă n-ar fi gripa şi BUG Mafia, dar aşa, e nasol. Am avut un număr record de vise cretine, printre care că aveam 45 de ani şi eram singură şi tristă, că a murit taică-miu şi slujba de pomenire se ţinea la malul mării cu uşi de dulap şi picioare de masă pe post de torţe omagiale, că a murit un prieten şi slujba de pomenire se ţinea în cafeneaua Jeg de la Leu în fum de ţigară, toate cele trei evenimente fiind desigur inevitabile, în cele din urmă–mai puţin slujbele de pomenire excentrice- dar a naibii să fiu dacă mi le doresc. Apoi m-am trezit convinsă că sunt în anul I la FJSC şi că am examen la Etică, la care o să întârzii. Şi nici măcar n-am avut Etică în anul I. Mulţumesc Dumnezeului meu, care-o fi, şi mulţumesc Dumnezeului meu, Easy-E.
