bat câmpii

# Erasmus Party, definiţie: reuniune de studenţi străini într-o încăpere minusculă situată la cucurigul Facultăţii de Arhitectură, cu băutură ieftină, fără muzică şi fără scaune pe care să poţi vegeta cum se face de obicei la petrecerile plictisitoare. Cunoscută şi sub numele de Stat-şi-vorbit-fiecare-în-legea-lui-Party. # Limba oficială: engleză-care-ţi-ar-face-profesorul-de-engleză-să-plângă,amestecată cu română. Unii străinezi o rup pe româneşte. Când au spus acasă că vin în România, li s-a răspuns că au înnebunit şi vor să fie bătuţi şi tăiaţi de ţigani. Când se întorc, or să spună că au cunoscut only nice people şi că nu i-a supărat nimeni. People are so full of…cum se zice…prejudice. # (mai mult…)

Ţin să dedic aceşti elefanţi patrioţi poporului român, care astăzi serbează 90 de ani de la gloriosul eveniment numit Marea Unire. Faptul că în timpul scurs de la gloriosul eveniment multe dintre teritoriile câştigate atunci s-au dus iarăşi dracului în mod ireversibil nu trebuie să ne descurajeze şi cu atât mai puţin să ne împiedice să ne plimbăm pe sub ferestrele oamenilor, la 5 dimineaţa, cele 3 tancuri şi 2 blindate care ne-au mai rămas.

P. S. 1 Pentru că de când şi-a luat soră-mea serviciu şi a intrat în rândul Aricilor corporatişti rămăsesem în urmă cu obiectivele culturale, m-am dus la teatru. Şi anume, la Teatrul de Comedie, la un spectacol nou-nouţ, “Ioana şi focul”, de Matei Vişniec.
Gentile fee, nous sommes venuuuus
Les mains pleines, les pieds nuuuus
Pour te voir, pour te parleeeer
Pour te dire notre secreeeet
Acest cântecel care face parte din piesă îmi sapă în neuroni de când am văzut spectacolul. În care mai sunt şi alte cântecele, ce-i drept nu la fel de catchy. Piesa e despre Jeanne D’Arc şi e sub formă de spectacol în spectacol, adică: nişte actori vor să spună povestea personajului istoric sus-amintit, dar personajul e nemulţumit de cum e povestit şi vine să-şi spună singur povestea. (Da dom’le, o chema Jeanne şi nu Ioana, nu înţeleg de ce traducem nume proprii. Oare ne referim la George W.Bush sub numele de Gheorghe Boschet ? Bineînţeles că nu. De ce ar fi diferit pentru Ioana D’Arc?) Fata aia s-a trezit acum vreo 600 de ani că aude vocea sfinţilor nu ştiu care şi că trebuie să-l ajute pe pămpălăul de regele Franţei să-i bată pe englezi. Ceea ce a şi făcut, până au prins-o englezii şi au ars-o pe rug fiindcă auzea voci şi purta haine de băiat. În tot acest timp, pămpălăul de rege n-a mişcat un deget, deşi gagica, în mod evident nu foarte inteligentă, continua să susţină că el e cel mai bun şi măreţ conducător ever. (Pentru detalii, transcrierea procesului aici. ) Nu pare o poveste prea amuzantă, nu ? Păi, nici nu e. Sau mă rog, ar putea fi, s-a gândit autorul. Adăugaţi cântecele.
Gentile fee, nous sommes venuuuus
Les mains pleines, les pieds nuuuus
Pour te voir, pour te parleeeer
Pour te dire notre secreeeet
Şi tot aşa. Regizoarea s-a mai gândit să adauge şi alte chestii, de exemplu să pună bufonii de la congresul european al bufonilor să vorbească în diferite limbi şi să şi cânte. Ăla portughez cântă « The girl from Ipanema » . Ăla suedez cântă « Mamma mia ». De asemenea, gagicile care, într-o secvenţă, concurează la postul de Ioana D’Arc o fac sub formă de “casting” şi se lasă cu nişte mişcări lascive dubioase. Ar trebui să fie funny? Păi, nu prea e. Mă rog, impresia mea e că oamenii se străduiesc un picuţ prea mult să fie amuzanţi într-un mod…contemporan. Iar treaba cu piesa în piesă îşi cam pierde farmecul la un moment dat.
Gentile fee, nous sommes venuuuus
Les mains pleines, les pieds nuuuus
Pour te voir, pour te parleeeer
Pour te dire notre secreeeet
Vă rog, scoateţi acest cântecel din creierul meu. În fine, spectacolul e destul de reuşit, mai ales că Dorina Chiriac şi Marius Manole care joacă rolurile principale sunt foarte tari. Marius Manole mă sperie îngrozitor, are cea mai înspăimântatoare, groaznică si sinistră figură posibilă la un om tânăr, ceva între cioclu şi dement, dar asta nu înseamnă că nu-i foarte tare. Ioana D’Arc cu cântecele nu e aşa o idee rea. Dar nici extraordinară.

P.S. 2 În continuare o urăsc pe Rihanna. Cred că am mai zis. Dar Rihanna se încăpăţânează să existe. Rihanna are una din cele mai naşpa, zgârietoare pe creier voci pe care le-am auzit vreodată, de parcă atunci când cântă se ţine de nas în timp ce altcineva îi vâră o coadă de mătură în cur. De parcă ar fi o mâţă călcată de tramvai. Melodiile Rihannei sunt enervante, repetitive şi lipsite de linie melodică, totuşi din motive inexplicabile există cretini care agreează să le asculte astfel încât această piţipoancă să ajungă în topuri şi în heavy-rotation. Scandalos. O urăsc pe Rihanna.

P.S. 3 Cu riscul de a îmi atrage neîncredere pe viaţă din partea lui Petre SuperGheorghe (care mi-a zis : “Ai promis că-l votezi pe Nicolaescu dacă vine pe strada ta. A venit omul, acu trebuie să-ţi îndeplineşti datoria morală faţă de el!”) nu m-am dus la vot. Nu din scârbă şi blazare faţă de clasa politică, dar pur şi simplu n-am avut cu cine, vorbesc serios. Io chiar nu-s de părere că toţi e hoţi, maică, dar dacă de unii ştiam că-s vai mama lor, iar de ăilalţi n-am auzit neam de neamul meu, e vina mea? Oamenii ăştia nu şi-au dat deloc interesul să mă convingă.
Abia acum am aflat si eu niste chestii despre uninominal (de unde se vede că eram informată până-n tindă). Eu credeam că toată poanta uninominalului ăstuia era ca fiecare individ să fie votat pe barba lui şi nu pentru că e în partidul X. Atunci cum se poate ca dacă unul câştigă în colegiul lui, dar partidul n-a obţinut per ansamblu cinci la sută, să i se ia voturile ăluia şi să le dea altuia? Mi se pare aberant. Să-mi explice şi mie cineva, să mor dacă pricep.

Artă:

Azi nu avem elefant, dar avem un iepure albastru.

‘

Bonus: Încă un exerciţiu de animaţie în Pencil cu 2 peştişori îndrăgostiţi.

Cultură:
Am fost să mă culturalizez la festivalul de film DaKino, din 2 motive importante: 1. îmi plac festivalurile de film, şi 2. era gratis. Un motiv serios împotrivă ar fi fost faptul că se desfăşoară la cinema The Light din Liberty Mall, adică mai precis la fundul  pământului în Rahova. Dar un detaliu atât de mărunt nu poate sta împotriva dorinţei de cultură.
Un alt argument împotrivă, şi de fapt în general împotriva festivalurilor de film din frumosul Bucureşti, ar fi şi că organizarea este întotdeauna cam naşpa: proiecţiile întârzie, subtitrarea e vai mama ei, filmul se opreşte când ţi-e lumea mai dragă pentru că s-a stricat nu ştiu ce sau pentru că nu ştiu cui nu-i convine nu ştiu ce (în cazul de azi, regizorului Tudor Giurgiu nu i-a convenit că s-a început proiecţia fără cele 30 de secunde de la început în care se spunea cine a dat banu’ să se facă filmul. I guess he’s got a point.) Dar, din nou, şi ăsta e un detaliu mărunt, şi mi se pare trist că la filme gratis sala e mereu trei sferturi goală, pe când la cârnaţi semidigeraţi gratis s-ar călca lumea în picioare.
Să trec la partea cu filmele. Venisem să văd un calup de documentare din competiţie, dar cum ziceam, proiecţiile întârzie, aşa că am mai prins vreo zece minute dintr-un film iranian. De reţinut următoarea secvenţă: o femeie cu văl (Iran, deh) cu un bebeluş merge cu taxiul. Se uită mai cu atenţie la copil şi începe să urle.
Femeie cu văl: Ceva nu e în regulă. Ăsta nu e copilul meu!! Copilul meu era un băieţel! Ăsta e fetiţă!
Taximetrist, cu candoare: Ce vrei să spui?
Chiar aşa. Care era problema? Una destul de mare, probabil, fiindcă gagica a fugit şi i-a lăsat plodul taximetristului, dar n-aş putea să pun această întâmplare în context dat fiind că era sfârşitul filmului.
Primul documentar, “Old man Peter”, era despre un mongol de aproape 90 ani din Siberia. ce face el? Eee, nu vă zic, ca să nu vă stric supriza. Nu…de fapt nu vă zic pentru că nu face mare lucru. Dar are o coafură foarte interesantă. Da, omul se apropia de 90 de ani şi avea păr. Lucru care i-ar umili pe neşte băieţi de vârsta mea. Cred că filmul ar fi trebuit să aibă o adâncă semnificaţie filozofică, pentru că era întrerupt ocazional de imagini cu apă bolborosind, muzică dubioasă pe fundal (în stilul clipurilor Pink Floyd, a fost de părere tovarăşul de vizionare) şi reflecţii băloase gen: “cine stă pe loc nu merge mai departe”. OK, n-au zis aşa, dar ceva de genul ăsta. Oricum, foarte potrivit pentru perioada electorală: la un moment dat, moşul, care locuia singur cuc în adâncurile taigalei siberiene, e dus cu elicopterul într-o localitate ca să voteze. E, poftim! Noi ce scuză avem, care avem secţia de votare la botu calului? “Avem nevoie de asistenţă socială şi de locuri de muncă!” zice moşul verde, care, ni se spune, s-a luptat la viaţa lui cu peste 80 de urşi (şi, evident, a câştigat). Nu, luptele cu urşii n-au fost filmate. Păcat.
Al doilea documentar, made in Spain şi intitulat Hobby, începea cu o secvenţă în stilul jocurilor pe calculator de acum enşpe sute de ani, cum ar fi PacMan: nişte figurine se plimbă printr-un labirint şi papă nişte bulinuţe. Coloana sonoră:
Ti-ti-ri-ti-ti-ti-ti-ti-ti-ri-ti-ti-ti-ti-ti-ti-ri-ti-ti-ti-ti-ti-ti-ri-ti-ti-ti-ti….
După ce păpau toate bulinuţele, labirintul se umplea iar şi o luau de la cap. Titirititiul sonor era neîntrerupt şi de coşmar. La a 7-a sau a 8-a repetiţie a momentului, a început să se strecoare în sufletele spectatorilor bănuiala că regizorul face mişto de noi şi a umplut toate cele 50 de minute anunţate în program cu PacMan şi titirititi, motiv pentru care unii dintre ei au părăsit sala, printre care şi eu. Am revenit totuşi după vreo juma de oră, un suc şi un croissant, cu certitudinea că sigur partea interesantă a început după ce am ieşit eu. Era adevărat. Filmul era un documentar despre Nintendo şi creaturile ciudate care sunt pasionate de această formă de a-ţi omorî timpul. În mod adecvat, apăreau mulţi japonezi. Greu m-ar putea convinge cineva că japonezii nu-s unul din cele mai duse cu pluta popoare de pe planetă. Un băiat îşi cumpărase un costum de Supertrooper din Războiul Stelelor, probabil, pe o groază de bani, şi spunea că hobby-ul lui e să se plimbe prin oraş cu el, pentru că acum lumea îl îmbrăţişează pe stradă şi îi face poze, ceea ce nu i se întâmplă când n-are costumul. Normal că îţi fac poze!! Eşti îmbrăcat într-o armură de alien şi mergi cu ea prin oraş, dubiosule!! Alţi oameni deştepţi stăteau 2 zile la cozi ca să-şi cumpere o consolă Wii. De parcă nu puteau să mai aştepte o vreme până se termina cu bulucul ca să-şi cumpere drăcia liniştiţi. Vă rog, să-mi explice şi mie cineva mai exact ce mama dracului face o consolă Wii atât de cul. Eu n-am jucat nimic mai complex de Tetris la viaţa mea. Mulţumesc.
Cireaşa de pe tort a fost avanpremiera producţiei HBO « Nunţi, muzici şi casete video » made by Tudor Giurgiu. Subiectul filmului cu titlu calchiat după Sex, lies and videotape al lui Steven Soderbergh : oamenii ăia de se ocupă cu filmat şi făcut poze pe la nunţi. Recomand acest documentar din 2 motive : mai întâi, e amuzant. Foarte amuzant. Oferă de asemenea un motiv bun să nu vă căsătoriţi niciodată. Adică şi mai precis : nunţile, ţoalele de nuntă, petrecerile de nuntă, muzica de nuntă, filmele şi pozele de nuntă sunt chestii de un prost gust strigător la cer. Nu e de ajuns că anunţi public cu cine ai de gând să ţi-o tragi tot restul vieţii, ba te mai şi îmbraci în volănaşe, ţopăi în timp ce un imitator al lui Elvis lălăie duios (sau un ţigan lăutar, după gust), apoi te pozezi în faţa unui boschet cu un zâmbet ipocrit întipărit pe moacă. Oamenii care apar în filmul lui Giurgiu se simt însă foarte profi : ei cred cu tărie că nu doar fac banu din asta, dar că atunci când filmezi o fufă cu nasul mare îmbrăcată în mireasă să giugiulească un tăntălău în costum şi apoi adaugi muzică leşioasă şi inimioare pe ecran, se cheamă eşti oarecum un artist. La finalul proiecţiei, Giurgiu a prezentat publicului pe doi dintre fotografii de nunţi, care se aflau în sală, şi i-a recomandat cu căldură potenţialilor însurăţei. Ceea ce duce la 3 variante posibile : 1. ăia nu şi-au dat seama că filmul îi ia la mişto, 2. şi-au dat seama, dar nu le pasă, pentru că îşi fac publicitate oricum, sau 3. de fapt, nu îi ia la mişto şi n-am înţeles eu bine.
Una peste alta, destul de distractiv. S-ar putea să mai trec până se termină. Păcat că e LA MAMA NAIBII ÎN RAHOVA.

Politică:

Dialog între candidatul la deputăţie Costică Canacheu şi o alegătoare.
Alegătoare: Şi ce vreţi să faceţi dacă mai luaţi un mandat de deputat?
Canacheu: Păi, întâi şi întâi, împărţim zona în cartiere. Dumneavoastră, de exemplu, veţi fi în cartierul 1 Mai…
Alegătoare: Păi oraşul e dintotdeauna împărţit în cartiere şi eu ştiu de mult că stau în cartierul 1 Mai.
Canacheu: Da, dar noi punem şi plăcuţe.

A, şi…ştiu că am promis că îl votez pe Serge Nicolaescu dacă vine în campanie pe aci. A venit. Dar era apărat de poliţişti ca nici un alt candidat până acu. Dacă n-are încredere în electorat, nici electoratul n-are încredere în el. Ţeapă, Serge!
A împărţit şorţuri de bucătărie cu însemnele PSD.

P.S. Pentru că am citit aceste benzi desenate înainte de culcare, m-am pomenit că visez o invazie extraterestră în toată regula. Maşinăriile alea cu multe picioare se plimbau şi pulverizau blocurile cu nişte lasere. Plăpânda apărare umană contracara cu tancuri şi blindate. Pe fundalul acestui episod apocaliptic, bum, poc, huruieli, duduieli şi piesa Foundations cântată de Kate Nash („yeah, intelligent input, darlin’, why don’t you just have another beer then”). Nu am nici cea mai vagă idee ce căuta Kate Nash pe coloana sonoră a apocalipsei din creierul meu. În timp ce visam de zor aceste bălării, pe la 5 a.m. blocul meu a început să se zgâlţâie de-a binelea şi un huruit infernal m-a trezit din somn. Mă uit pe fereastră: trec nişte tancuri. Şi blindate. M-am speriat al dracului, pentru că nu mi-am dat seama dacă încă visez sau chiar ne invadează extratereştrii. Mi-a luat câteva minute bune să realizez că nu vine nici un extraterestru, erau doar repetiţiile pentru 1 decembrie, fir-ar ea de zi naţională în care ne plimbăm pe străzi, practic, tot armamentul rămas. Oare o paradă pe mare se mai poate face sau a schimbat Băse toate vapoarele pe nasturi ?

Desen de Cameron Cardow

1. Mă enervează Barack Obama. Nu m-a enervat de la bun început, dar începe să mă calce pe bătături pe motiv de supradoză. Ok, am înţeles. Omul e mai tânăr, mai interesant şi mai colorat decât mumia republicană pe care a învins-o. Nici nu era greu , fiind McCain 1. republican, şi 2.o mumie. (Apropo, cică Nostradamus a prezis succesul lui Obama, aşa cum se descoperă mereu după ce se întâmplă chestii că au fost prezise de Nostradamus.) Totuşi, chiar trebuie să îi văd moaca peste tot şi să aud varii exclamaţii în extaz la adresa lui? Ce-i prea mult, strică. Mamă, ce discurs marfă a avut Obama! Ce sexy e Obama! Ce chestii mişto o să facă Obama! Cu măsură, oamenilor, e tot un politician. Atâta entuziasm n-are cum să fie bun, mai mult ca sigur băiatul se va dovedi a fi următorul Hitler, şi pe urmă o să ne pară rău că nu l-am criticat cât era încă legal. Şi, oricum, noi de ce ne bucurăm? Preşedintele nostru e la fel de ne-sexy ca şi până acum.

2. Mă enervează femeile. Cumplit mă enervează în ultima vreme, poate pentru că sunt prea multe în jurul meu. Mă enervează că nici una nu vrea să-şi păstreze culoarea naturală a părului până începe să albească. Nu ştiu, dar dacă aş fi băiat şi aş avea, de exemplu, o iubită cu părul oxigenat, sau vopsit în roşu, mi s-ar părea că nici când e dezbrăcată nu e dezbrăcată. Aş simţi nevoia s-o rad în cap ca s-o aduc la o stare naturală. Mă enervează când vorbesc despre diete şi celulită, pentru că mie, fiinţă izolată social, îmi plăcea să cred că fufele care vorbesc cu pasiune şi implicare despre diete şi celulită în filme sunt doar invenţii misogine ale ălora de fac filme, iar când văd că există într-adevăr gagici cu asemenea preocupări principale, îmi vine să le înţep cu ceva să verific dacă-s fiinţe reale. Mă enervează nevestele şi gravidele de-o seamă cu mine, precum şi presupunerea idioată că ar trebui să le felicit pentru realizările lor. Mai ales că unele dintre ele sunt atât de proaste, încât ar trebui să li se interzică prin lege reproducerea.

3. Mă enervează numărul inadmisibil de analfabeţi care fac facultăţi. Ce mă enervează în mod special este existenţa fabricilor de diplome precum Universitatea Spiru Haret, asta ca să dau un exemplu cunoscut. Oamenii ăia au şi câte trei mii de studenţi la o singură specializare. Nu încerc să arunc un stigmat asupra tuturor studenţilor de la “particulare”, dar sunt pe acolo prea mulţi indivizi care în mod obişnuit n-ar fi trebuit să termine 8 clase (de unde rezultă că învăţământul preuniversitar este de asemenea un rahat). Mă rog, ideea de bază e că nu te duci să plăteşti pentru facultate dacă ai fi în stare să obţii un loc undeva unde s-o faci gratis, zic eu. Cunosc un băiat care face facultate la Spiru cam la bătrâneţe şi e de părere că să citeşti o carte din când în când înseamnă “să nu-ţi trăieşti viaţa”, totuşi el va avea o diplomă cu aceeaşi valoare cu a mea.  În condiţiile astea orice fufă care nu ştie de ce numele proprii se scriu cu majusculă (da, cunosc şi astfel de persoane. Tot studente la “particular”) poate să îmi râdă în nas pe motiv că eu chiar îmi pierd vremea pe la şcoală. Nu că la stat n-ar fi proşti şi chiulangii gârlă. Toată lumea va fi licenţiată şi nimeni nu va da 2 parale pe asta. Poate ar fi cazul să se desfiinţeze naibii fabricile de diplome, să se introducă examene de admitere mai dure, ca să nu mai intre orice dobitoc, şi să se renunţe la vreo două treimi din locurile în învăţământul superior. În felul ăsta poate om avea şi noi o universitate în top 500 cândva. Unde scrie că trebuie să facă toată lumea facultate?

4. Mă enervează fumătorii. Ştiu c-am zis când cu apariţia pozelor hidoase pe pachete de ţigări că nu e o prioritate a statului lupta anti-fumat şi că mai bine ne-am lupta cu alcoolismul. Îmi menţin părerea. Dar în cazul ăsta e vorba de lupta cu lipsa de bun-simţ. Habar n-am care e procentul de fumători, dar ştiu că ei se poartă de parcă ar fi majoritatea zdrobitoare. Dacă se simte vreunul să te întrebe “Te deranjează dacă fumez?”,  o face oricum de formă, pentru că şi-a aprins deja ţigara. Dacă nu-ţi convine, du-te să stai în altă parte, nu? Păi cu siguranţă că şi în altă parte e cineva care să-ţi fumeze în nas. Lasă că nu înţeleg cum se suportă oamenii ăştia cu duhoarea aia agăţată permanent de ei, lasă că nu înţeleg cum poţi cheltui atâţia bani ca să le dai, practic, foc. Bine, nene,ai un viciu, problema ta şi dreptul tău. Dar de ce mama dracului îmi sufli mie fumul în faţă??? Poate eu nu vreau să crăp de cancer şi nu vreau să put în halul ăla, na. Dacă stai lângă mine şi nu ne aflăm sub un semn pe care să scrie mare cât capul tău Spaţiu pentru fumat, atunci te abţii de la fumat sau pleci tu de lângă mine. Pentru că tu mă deranjezi, nu viceversa. Şi nici nu vreau să ating subiectul cretinilor care după ce fumează aruncă chiştoacele pe jos la nici treijde centimetri de coşul de gunoi. Neamuri proaste v-au mai făcut mamele voastre.

5. Mă enervează că n-am observat că am uitat să desenez râma într-unul din cadrele acestei animaţii primitive, iar acum mi-e lene să corectez eroarea.

6. Mă enervează că nu mai iese odată filmul ăsta.

Ajunge atât deocamdată.

Elefantul plouat

Pentru că la doar câteva zile după ce am întreprins studiul meu amănunţit asupra uninominalului (aşa de amănunţit că nici nu ştiam exact în ce colegiu votez), am primit de la tata următorul mail:

From: (…adresa lu’ tata)
To: Nadia Barbu
Date: Monday, November 17, 2008 10:53:40 AM
Subject: colegiul 4

ai vrea tu colegiul 1

Deci, la deputaţi nu este colegiul 1, ci 4. Ceea ce mă întristează, dat fiind că am irosit atâta efort intelectual analizând candidaţii colegiului 1. La revedere, nenea cu „blah blah proiecte”!
La colegiul 4 avem următorii catindaţi:
Ingrid Zaarour, PNL
Costică Canacheu, PD-L
Adriana Larisa Antipa, PSD+PC
Stelian Felegean, PNG-CD
Ştefan Ioniţă, PRM
Nu doar că n-am auzit de nici unul dintre ei, nu doar că nu găsesc nici o informaţie relevantă despre ei, dar nici măcar n-au nişte nume interesante. În afară de gagica de la PNL, care e, de altfel, tânără şi de origine libaneză. Când am google-it-o, primul rezultat o descria ca fiind „fermecătoare”. Mă aşteptam să văd vreo frumuseţe exotică; am căutat şi poze şi nu mi s-a părut cine ştie ce. Dacă era frumoasă, parol că o votam. „Costică Canacheu” sună oarecum caragialesc, dar cum s-ar putea compara cu tovarăşul său de partid de la colegiul 1, care are un program electoral atât de sincer şi concis? Aşadar, cred că o să zic „pas” şi la votarea asta.

Elefantul candidat

Ca să nu mai zică nimeni că nu contez ca cetăţean al acestei ţări. Sunt majoră, vaccinată, pot să ajut la construirea unei Românii noi prin votul meu! Da!
După ce am luat această hotărâre eroică, au început să apară problemele, care de care mai consumatoare de efort (şi se ştie că eu nu agreez să fac absolut nici un fel de efort).
Mi-am dat seama că, fiind vorba de noua drăcie de sistem uninominal pe colegii, eu habar n-am în ce colegiu mă aflu. M-am gândit şi gândit…vreo jumătate de oră. Am întrebat-o pe mama: nici ea nu ştia. „Mama, noi în ce colegiu votăm?” „Nu ştiu, mamă. Ne ducem şi vedem o listă cu nişte ăia acolo şi gata.” (Mama a rămas, se pare, înţepenită în vechiul sistem cu liste). Asta ar fi însemnat să votez în necunoştinţă de cauză! Inadmisibil.
Am găsit pe Internet o hartă cu împărţirea sectorului 1 pe colegii, doar că simţul meu de orientare inexistent m-a împiedicat să-mi dau seama cam pe unde ar veni locuinţa mea pe hartă. Mi-am făcut atunci curaj şi m-am apucat să parcurg o listă cu împărţirea străzilor pe colegii, care Nu era în ordine alfabetică. În total, toate astea mi-au mai luat vreo jumătate de oră. Deşi n-am avut răbdare să găsesc strada mea pe listă, am rămas cu impresia că mă aflu în colegiul 1, impresie pe care ţin s-o păstrez, fie ea corectă sau nu, căci nu mai fac cercetarea asta încă o dată.
Următorul pas a fost să mă întreb: cine candidează pentru colegiul 1? Şi iată:
La Senat:
Cornelia Cazacu – PDL
Sergiu Nicolaescu – PSD
Alexandru Avramescu – PNL
Constantin Cojocaru – PRM
Octavian Dăogaru – PNG-CD
La Camera Deputaţilor:
Gheorghe Groza – PDL
Mihaela Anton – PSD
Bogdan Olteanu – PNL
Tiberiu Novac – PRM
Emanuel Onoriu – PNG-CD
De unde se naşte o nouă întrebare firească:
…Cine dracu sunt ăştia??
Mă rog, în afară de Sergiu Nicolaescu. Parcă şi Bogdan Olteanu ăla îmi sună cunoscut. A, da, e băiatul ăla cu chelie pe care eu îl confund mereu cu Sebastian Bodu.
Dar eu nu îi votez după cum arată, nu? Ci după realizările lor măreţe. Aşa că m-am apucat de partea cea mai consistentă a cercetării mele responsabile, care mi-a ocupat tot restul zilei. O zi pierdută în slujba datoriei civice.
Am aflat, aşadar, că tipa de la PDL care candidează la Senat a mai fost în Senat şi mandatul trecut şi a avut iniţiative legislative precum transformarea zilelor de Rusalii în zile libere şi mărirea salariilor preoţilor. Aha, o ortodoxă deci! Nu-mi place. Next! Serge Nicolaescu, marele regizor de filme îngrozitor de proaste, dar vag distractive, e în parlament de 15 ani, timp în care a propus 13 legi; pe 4 le-a retras singur, 6 au fost respinse. Celelalte 3 sunt legea cinematografiei (n-am citit-o, dar probabil Serge îşi dă singur voie să cheltuiască banii CNC-ului până la sfârşitul vieţii. deci, în folosul lui), una de recunoştinţă faţă de eroii revoluţiei (Serge nu se simţea şi el un erou al revoluţiei, ultima dată când am verificat? Parcă spunea că el personal a regizat filmul ăla…deci, tot în folosul lui!) şi una prin care militarii şi securiştii pot să-şi cumpere locuinţele de serviciu. E impresionat careva? Eu nu. Omul de la PNL, care are bizarul middle-name de Arin (şi ştim noi că ăştia cu nume de plante nu prea au făcut purici în funcţii!), e băiatul lui Lucian Avramescu, scriitor, de care se presupune că trebuia să aud. Arin presupune la fel, pentru că în fluturaşul pe care mi l-a strecurat în cutia poştală vorbeşte de ta-su şi de copilăria lui de mi s-a acrit. „Grădiniţa de pe Popa Tatu avea o curte largă în care ne hârjoneam în voie. La Şcoala Generală Nr.1, pitită în spatele blocului cu agenţia C.F.R. la parter şi Hotelul Nord am avut colegi de toate calibrele. Dragoş era solid, inteligent şi bătăuş. Jumătate din clasă erau etnici rromi. La ziua mea tata, poetul şi jurnalistul Lucian Avramescu şi mama, Maria Avramescu, inginer horticultor îmi organizau o sărbătoare cu tort, prăjituri şi sucuri. Venea toată clasa”.
Are şi poze cu el când era mic! Nu m-am prins totuşi ce vrea să facă dacă ajunge senator. Ceva concret, în afară de „Sistemul legislativ este orfan de substanţă la capitolul protecţia vieţii oamenilor. Pregătirea pe care o am îmi dă convingerea că pot pune umărul şi eu la construirea acestor legi.” Despre ceilalţi doi candidaţi nu am putut afla absolut nimic, dar oricum presupun că-s d-ăia de vor să lupte pentru cruce şi neamul românesc. Am google-it numele candidatului peremist şi google m-a trimis pe site-ul ziarului Tricolorul, de unde am ieşit repede la sfatul antivirusului, care depista troieni în toate direcţiile. La omul lui Becali, nici măcar atât. Deci, totuşi, eu cu cine votez?

Meci indecis, să trecem la deputaţi. Omul de la PNG e băiatul lui Gabi Luncă. Aşa, şi? Altceva? Altceva, nimic. Peremistul şi pesedista sunt şi ei cu siguranţă copiii cuiva, dar dacă nu-s ai cuiva care cântă muzică lăutărească, nu ne enteresează. Cert e că nu i-am văzut la faţă şi cu atât mai puţin la proiecte, în caz că au aşa ceva. Nenea Groza de la PDL are un site. El ne povesteşte cu duioşie din tinereţile lui: ” Îmi doream să devin avocat, să apăr şi să ajut oamenii. Eram hotărât să le apăr drepturile şi libertăţile.La afişarea rezultatelor, căutam numele unei colege de bancă, ce credeam eu ca va fi admisă, după cât de mult scrisese. Nu am găsit-o pe prima listă, nici pe a doua, iar pe a treia, spre final, am găsit scris numele meu.Nu-mi venea sa cred ochilor ca am fost admis la Drept. Mă blocasem intr-un gând: INCREDIBIL. Repetam, intr-o bucurie greu de imaginat, dar mai ales de descris, cuvântul incredibil.Cred că timp de o lună, am venit zilnic la liste, să mă asigur că lista vieţii mele nu a fost modificată.” Now isn’t that sweet? Pagina de proiecte are următorul conţinut:

Nu glumesc, dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă singuri.
Deci, a mai rămas Bogdan Olteanu care seamănă cu Bodu! El este practic singurul despre care poţi afla 2 vorbe. Stai puţin…ăştia fac intenţionat ca să votez cu Olteanu?..
Aşadar mi-am pierdut o zi din viaţă încercând să fiu un cetăţean responsabil şi tot confuză sunt. Dar nu mă las. Vreau să votez şi să salvez viitorul ţării!
Are cineva vreo sugestie?

[polldaddy poll=1106352]