bat câmpii

Nadia este o fiinţă fenomenală, extraordinară, ieşită din comun. Nu prin merite deosebite, ci prin capacitatea de a intra în bucluc. Pe ce pune ea mâna, se usucă!

Ce boacănă am mai făcut? Păi, ieri fusei la aniversarea fanfarei militare. Scrisei o relatare mai serioasă pentru practică (pe-aia n-o s-o publice nimeni) şi una mai neserioasă acilea (pe asta o publicai eu cu de la mine putere). Ce nu m-am gândit e că oamenii de la fanfară citesc bloguri! Şi mai mult decât atât, că or să ia în serios ce scrie o fătucă cu cercei în formă de girafe pe o pagină de blog personal intitulată sugestiv „Bate câmpii”.

Mărul discordiei: dialogul purtat de mine cu şeful muzicilor militare, sau mai precis reproducerea lui prea exactă. Mi s-a atras atenţia, pe un ton amabil de altfel, că ar fi fost deontologic din punct de vedere jurnalistic să omit porţiunile în care domnul colonel a folosit un limbaj mai plastic. Nu că n-ar fi adevărate, dar nu dau bine. (Lucru cu care nu sunt de acord. Ar da mai bine un discurs înţepat şi plicticos?) Şi că dacă tot n-am făcut-o, ar trebui să remediez eroarea.

Îmi pare rău că i-am supărat pe oamenii de la fanfară, care au fost drăguţi şi primitori cu mine. Chiar îmi pare rău şi că nu-s băgaţi în seamă mai mult, cu siguranţă au mai multe merite decât Simona Sensual şi Nicoleta Luciu. Şi da, eu una le-am spus oamenilor de la locul de practică de CD-ul cu muzică militară (mai mult de-atât n-am ce să fac). Dacă m-oi vedea vreodată că am ce să fac, poate oi mai scrie despre ei. Dar blogul e locul meu de joacă. Şi e un loc de joacă şi atât, unde mă joc cum cred eu de cuviinţă. De fapt, asta e valabil pentru toate blogurile personale din Univers.

Nu-s (încă ) ziarist, ce scriu aici n-are nici o treabă cu jurnalismul. Prin urmare, regulile jurnalismului nu i se aplică. I se aplică, într-adevăr, regulile bunului simţ! Pe care nu mi se pare că le încalc, şi, de fapt, nici pe-ale ziaristicii, dacă povestesc ceva ce mi s-a spus aşa cum mi s-a spus. Nu bag de la mine, nu inventez şi nu e vorba de lucruri care mi s-au zis sub formă de confidenţă. Nici măcar n-am dat nume în mica mea însemnare ironică (mai ironică faţă de mine însămi decât faţă de orchestra armatei). Iar domnii de la armată ar trebui să ştie că orice spui în prezenţa unui reprezentant al presei (mamă, ce importantă mă simt) ar putea apărea scris undeva, la un moment dat.

Aşa că n-o să şterg ce-oi fi scris, bun, rău…dacă o fac o dată, o s-o fac mereu, şi atunci o să ajung un om cam flexibil în zona coloanei. Oricum, cei 2(maxim 3) cititori ai Nadiei au citit deja aşa cum era.

Pe de altă parte, bad publicity is good publicity, nu-i aşa? Uite, pun pariu că cei 2 (maxim 3) cititori ai Nadiei sunt deja mai interesaţi de fanfara militară. Care cântă frumos şi are costume frumoase. Şi care se promovează singură atât de bine, încât comunicatul de presă care anunţa aniversarea de ieri nu preciza neam ora festivităţii. Armata română mai are mult până departe în ce priveşte relaţiile publice. Iar Nadia mai are mult până departe în ce priveşte jurnalismul.

Concluzia: de acum înainte, o să desenez mai mulţi elefanţi. Mai mulţi, mai roz, mai infantili.

Aici un articol despre fanfară, pentru cei 2 (maxim 3) cititori care sunt deja mai interesaţi de ea.

P.S. Toată chestia asta cu fanfara militară îmi aduce aminte de un sfert de film despre orchestra poliţiei din Egipt, pe care l-am văzut cu un prieten înainte de a adormi buştean. Dincolo de barierele culturale, fanfarele cam seamănă între ele…

(Din ciclul: Nadia la practică)
Astăzi, fanfara militară din România aniversează 177 de ani de la înfiinţare! Pun pariu că habar n-aveaţi. Avea cineva habar?
Nu-i nimic, de aceea există presa. Ca să aducă la cunoştinţă publicului asemenea subiecte! Cu mica rectificare că asemenea subiecte sunt treaba studenţilor în practică şi nu le va aduce nimeni la cunoştinţa publicului.
Nadia ajunge la sediul fanfarei cu întârziere: pentru că s-a trezit cu greu, pentru că metroul în care voia să se suie se retrăgea la depou, şi pentru că n-a găsit sediul din prima. Şi deoarece a ajuns târziu, a ratat ceremonialul militar, serviciul religios, discursurile…apucă doar să audă că primarul proaspăt reales Cristian Poteraş invită fanfara să cânte în parcul Sergiu Celibidache. „Care o fi ăla?” se întreabă militarii care asistă. „Cum, mă, Moghioroş? Ăsta a schimbat numele parcului pe loc…”
Nu-i nimic, întârzierea nu-i pagubă, căci fanfara are un maior responsabil cu relaţiile publice! Care la auzul cuvintelor „Jurnalul Naţional”, nici nu mai acordă importanţă altor cuvinte precum „studentă” sau „practică”.
Maior PR: Păcat că n-aţi putut veni de la început, dar vă voi pune la dispoziţie un desfăşurător complet.
Nadia: Vă mulţumesc.
Maior PR: Şi un istoric al orchestrei militare, dacă doriţi. Şi o carte despre muzica militară. Şi fotografii de la festivitate, făcute de noi.
Nadia: Vă mulţumesc mult. Sunteţi foarte amabil.
Maior PR: Ştiţi la ce ma gândeam? Voi la Jurnalul Naţional aveţi numerele acelea de colecţie cu CD…
Nadia: Da. Dar eu nu lucrez acolo, sunt doar în practică.
Maior PR: Mă gândeam că poate aţi putea avansa ideea…unui CD cu muzică militară…Doar aşa, să faceţi o sugestie şefilor dumneavoastră…
Nadia: Nu sunt…şefii mei….eu n-am nici o putere de decizie.
Maior PR (zâmbitor): Doar să daţi aşa…o idee…
Nadia: Păi…
În curtea unităţii se dau sucuri (cola nu-ştiu-care de care n-am auzit) şi bere pe bonuri.
Maior PR: (şi mai zâmbitor) Dumneavoastră veniţi în sala de protocol, unde sunt primiţi oaspeţii mai importanţi! Şi poate vă aranjez un interviu cu domnul colonel, inspectorul muzicilor militare…
Nadia: Păi…mulţumesc…
După ce se mai învârte niţel prin camera de protocol, unde generalii şi alţi militari de rang înalt se pot servi cu băutură chiar dacă nu dau bonuri, Nadia e poftită în biroul domnului colonel, inspectorul menţionat mai sus.
Maior PR: Domnule colonel, aveţi cumva vreo carte despre fanfară?
Colonel (începe să caute în dulap): Parcă aveam…
Nadia: Dacă nu găsiţi, nu e nici o problemă.
Maior PR: Oricum, aveţi aici o broşură despre Muzica Reprezentativă a Armatei…şi una despre istoricul muzicii militare…şi una tot despre istoric, prescurtată. (îi dă Nadiei broşurile)
Nadia, care nu s-a pregătit pentru interviu, habar n-are de muzică militară şi n-a mai stat de vorbă cu alt colonel în afară de taică-su, se holbează la broşuri şi se gândeşte ce să-l întrebe pe inspectorul muzicilor militare.
Nadia: Domnule colonel… şi-a mai manifestat presa interesul faţă de formaţia dumneavoastră?
Colonel: Din păcate, nu…ăsta e păcatul lor…dar cred că ştiţi şi dumneavoastră…e interesant când e cu sânge, cu babe violate…la noi nu vine nimeni.
(Nadia dă din cap)
Colonel: Dacă m-aş dezbrăca, mă scuzaţi, în curul gol şi aş ieşi aşa în curte, imediat ar veni toţi şi m-ar pune pe prima pagină: „Inspectorul muzicii militare se dezbracă!” Sau dacă ar fi despre fotbal. Sau despre Gigi Becali.
(Nadia dă din cap)
Colonel: Ar trebui să avem şi noi…Ce şi-au făcut popii? Post de radio?
Maior PR: Şi tv.
Colonel: Da! Ar trebui să aibă şi armata un post de televiziune…nu o oră de emisie, două…tot programul, numai pentru armată.
(Nadia dă din cap)
Colonel: Poate aşa ar mai înţelege şi tinerii ceva din cultură…tineretul din ziua de azi e foarte debusolat, n-are nici un reper de valoare. Ţara asta are vedete, dar n-are artişti! Nu mă înţelegeţi greşit…n-am nimic împotrivă la…cu fundul pe afară, cu sânii pe afară…dar cu ce sunt fetele alea mai presus de un băiat de la mine din orchestră, care a făcut Conservatorul, care munceşte?
(Nadia dă din cap)
Maior PR: Domnule colonel, ştiţi la ce mă gândeam? Ei la Jurnalul Naţional ar putea face un CD de colecţie cu muzica noastră! V-ar plăcea?
Colonel: (gânditor) Da! Ar fi foarte bine…Puteţi face asta?
Nadia: Păi…ştiţi…eu sunt doar în practică acolo…
Maior PR (vesel): Nu contează! Şi dumneavoastră vă puteţi duce cu subiectul-bombă!
Colonel: Poate faceţi chiar un serial despre noi.
Nadia, descurajată, dă din cap şi zâmbeşte, cugetând ca o filozoafă la societatea modernă, puterea presei şi nevoia de a fi băgaţi în seamă de ea.

A venit iar vara, Nadia nu lucrează nici acum, deci iar merge la practică- nu la Rador din nou, a ferit-o dumnezeul ateilor, ci la un mare ziar. Şi cu această ocazie, a participat şi la prima conferinţă de presă din viaţa ei. Tema: pozele cu conţinut hidos care vor fi inscripţionate pe pachetele de ţigări de la 1 iulie, ca să ştie tot fumătoru ce îl aşteaptă dacă o ţine tot aşa.

Conferinţă de presă la Hotel Bucureşti! Ce lux, domle, ce lux. Şi totuşi nu ne-au dat moca decât un pix, o agendă şi o cutie de mentosane mici şi naşpa. Ce zgârie-brânză.

Invitatul cel mai de vază: ministrul Sănătăţii Eugen Nicolăescu, de profesie nu medic, ci economist, care cu vreo zi două înainte tocmai încălcase vreo enşpe legi internaţionale rostind la tv numele complet al victimei într-un caz de viol plus pedofilie plus incest.

Din cuprins:

Ministrul: O să încep brutal: Iată că a venit scadenţa!

(Nadia, aparte: Ha?)

Ministrul: Fumatul este un viciu cu efecte grave asupra sănătăţii. Cei afectaţi de bolile specifice fumătorilor devin consumatori cronici de servicii medicale, iar noi nu le putem garanta vindecarea.

(Traducerea Nadiei: “Nu vă mai îmbolnăviţi, panaramelor. Cheltuim o groază de bani să vă tratăm şi nici măcar nu ştim dacă vă faceţi bine”)

Ministrul: Targetul principal al acestor pictograme cu conţinut şocant sunt tinerii care încă nu fumează sau care fumează de puţin timp.

(Traducere: “Ştim că e cam degeaba, dar na…”)

Ministrul: E încă o măsură a ministerului împotriva fumatului, după taxa pe viciu şi programul de consiliere şi medicaţie gratuită Stop fumat, care a ajutat o treime din cei înscrişi să se lase de fumat!

(Traducere: “Restul de 2 treimi, nici vorbă. Plus că din ăia de se lăsară, câţiva s-au apucat la loc imediat! Hmm, parcă n-a ieşit tocmai bine, dacă stau să mă gândesc mai cu atenţie.”)

Ministrul: Vom continua acest program chiar cu riscul de a mai pierde din fumătorii care ne finanţează prin taxa pe viciu!

(Traducere: “Primim o groază de bani din taxa aia, deci nu ne costă mare lucru un progrămel antifumat, acolo”)

Ministrul: Şi soţia mea a vrut să se înscrie, dar numărul de persoane care puteau fi ajutate era limitat! Va trebui să aştepte valul al doilea!

(Traducere: “Voi, fiind nişte dobitoci, veţi crede că o nevastă de ministru chiar a fost lăsată pe dinafară într-o chestie condusă de soţul ei.”)

Purtătorul de cuvânt: Întrebări?

Jurnalist: Ce rezultate a avut treaba cu pictogramele în Belgia? S-a lăsat lumea de fumat?

Ministrul: Programul este încă la început, abia a fost implementat de un an şi e prea devreme să ne pronunţăm asupra rezultatelor.

(Traducerea Nadiei: “Habar n-am cum o fi ieşit la ăia”)

Purtătorul de cuvânt: Mai sunt întrebări?

Sunet de greieri, de aripi de fluture, de muşte pocnindu-şi capetele de geamuri…

Purtătorul de cuvânt: Nimeni? Atunci întreb eu ceva…(întreabă o banalitate)

Ministrul: Cred că ar mai fi şi alte chestii interesante de întrebat. Dacă imi daţi voie, întreb eu.

Urmează un moment în care ministrul formulează câteva întrebări, la care tot domnia sa răspunde. Şi uite aşa se termină conferinţa. Apoi, plimbare cu ministrul în faţa muzeului de artă, ca să vedem pictogramele cu conţinut hidos expuse pe gard.

Acu, să fim serioşi. Pozele astea cu gâturi canceroase, ţigări lovite de impotenţă, dinţi găuriţi de gudron şi alte asemenea sunt o sublimă inutilitate. Cine e suficient de deştept ca să nu fumeze o să fie deştept în continuare. Şi oricum n-o să-şi petreacă prea mult timp holbându-se la pozele de pe pachete de ţigări ca să lupte cu tentaţia. Cine se apucă de fumat o face fiindcă aşa crede el că e şmecher, şi dacă are tupeu să se apuce şi sfidează avertismentele (“Bă, ce şmecher sunt. O viaţă avem. Lasă că nu fac tocmai eu cancer”) păi e cu atât mai şmecher, nu? Iar cine fumează deja va spune blajin: “Da, fumatul e naşpa. Copii, să nu faceţi aşa ceva.” După care va fuma în continuare. Sigur că fumatul e un viciu nasol şi mai mult decât nasol, cu desăvârşire tâmpit (Măcar băutura e bună la gust, dar n-o să înţeleg niciodată ce plăcere o fi să tragi un fum cu gust de fum şi pe urmă să-l sufli iar. Am încercat şi eu- n-are nici un haz.). Dar nu scapă de el decât cine vrea, iar cine nu vrea…nu se sperie aşa uşor.

Şi dacă tot ziceam de băutură, sunt curioasă de ce nu e alcoolismul inamicul public nr.1. Eu n-am auzit de oameni care să-şi bată nevasta sub influenţa tutunului, de exemplu. Ca una care a avut de suferit toată viaţa din cauza efectelor alcoolului asupra altor persoane- să zicem, printre chestiile mai banale, era să mă violeze în stradă un beţiv, iar proful de mate din generală, un individ care se apropia de delirium tremens cu paşi mari, mi-a tras chiar în clasă o scatoalcă de am văzut elefanţi zburători- aştept cu interes o campanie antialcoolism. Şi dacă nu reuşim să-i vindecăm pe beţivi…ar fi prea drastic să recomand împuşcarea lor?

P.S. Toate pictogramele cu pricina aici

In episodul de astazi al serialului meu “shit that nobody reads” e vorba despre stagiul meu de practica in agentia de presa Rador. Intereseaza acest lucru pe cineva? Nu, desigur. Totusi eu voi scrie despre el. Pentru ca pot.

Sa fie clar, de la bun inceput, ca spre deosebire de alti oameni mai responsabili pe care-i cunosc, eu nu m-am dus sa muncesc de bunavoie, ci am fost obligata de facultate, ba chiar trimisa de facultate in locul respectiv. De fapt, fusesem repartizata pentru practica in radio, dar in loc de Radio Romania Actualitati (ceea ce ar fi fost si-asa destul de plictisitor), iata-ma la Rador. Rador-ul, in caz ca nu stiati, se afla la etajul 9 in cladirea Radiodifuziunii, si e o incapere mare cu multe calculatoare nu tocmai de ultima generatie, where the magic is done.

Treaba mea acolo consta in a transcrie, cuvant cu cuvant, stiri si emisiuni de la postul de radio sus-numit, in fata unui calculator, cu o casca uriasa pe urechi. Marturisesc ca sunt foarte nestiutoare, dar daca intr-adevar in asta consta munca intr-o agentie de presa, ma intreb cum de oamenii de acolo nu au capatat boli psihice severe dupa o luna. Ceea ce nu inteleg este de ce, daca agentia are nevoie de stirile de la Radiojurnalul RRA, nu da pur si simplu un telefon la postul de radio aflat in aceeasi cladire: “Alo? Radiojurnalu’? Trimiteti-ne si noua stirile de azi…”…in fond, oamenii de la radio le citesc si ei de undeva. Chiar trebuie scrise inca o data?? (In apararea existentei Rador-ului, totusi, trebuie sa spun ca ei monitorizeaza si alte posturi radio si TV.)

Marturisesc ca in situatia de fata, nu prea inteleg rostul obiceiului de a-i mai trimite pe studentii de anul I la practica. Stiu sa scriu de la 5 ani, iar tehnica scrisului dupa dictare am perfectionat-o in clasele primare. Credeam ca am depasit faza asta…

Am progresat totusi intr-o privinta: am ascultat mai mult RRA intr-o saptamana decat in tot restul vietii mele de pana acum. Pana la sfarsitul stagiului…ei bine, pana la sfarsit, voi fi ori mai inteligenta, ori lobotomizata.

In prima zi de practica, agentul de paza de la receptie ne-a privit cu multa suspiciune si ne-a pus sa dam nu mai putin de 4 telefoane (de fapt, el ne-a pus sa dam unul singur, dar ne-au tot trimis de la un interior la altul) ca sa capatam aprobarea de a intra. Sunt convinsa ca Radiodifuziunea este un obiectiv strategic, tinta a multor atacuri teroriste, dar chiar n-aveam nici o bomba la mine. Sau poate ca sunt multi studenti care incearca sa vina la practica in mod fraudulos, fara sa aiba dreptul? Izvorul de cunostinte numit Rador nu e deschis decat catorva norocosi.

Alt detaliu distrugator de sinapse: lifturile din cladirea radiodifuziunii reprezinta cel mai nou cosmar al meu. Lifturile sunt in general un cosmar pentru mine, dar acestea in special au o tehnica deosebita de a-mi toca nervii. Indiferent care e destinatia, liftul se opreste mai intai la jumatatea etajului, zaboveste cateva secunde –“S-a oprit intre etaje? [inceput de atac de panica] Oh Doamne! S-a oprit intre etaje! Oare voi ramane aici tot restul vietii? Voi muri de foame! Va trebui sa-i mananc pe ceilalti oameni din lift sau ma vor manca ei pe mine?”- si, in cele din urma, cu un sunet sinistru, se opreste regulamentar in dreptul etajului dorit. Nu e nevoie sa mai spun ca nu sunt deloc amuzata.

Bineinteles, sunt si parti bune, de exemplu faptul ca Nu Ma Omor cu munca. Din punctul asta de vedere, ar putea fi chiar un vis implinit. Pacat ca uit mereu sa-mi iau o carte de citit la mine.

Maine ni s-a promis, asa ca variatie, o vizita in culisele unei emisiuni de la RRA. Ceea ce ar putea fi interesant. Oricum, mai interesant decat scrisul dupa dictare…