Dacă tot am evacuat-o, acum se spală afară. Şi tot e mai câştigată ca mine
Şi protestaţi că nu aveţi apă caldă.
Sau măcar protestaţi că nu am eu apă caldă, că văd că sunt singurul om care se plânge de asta.
Desen de Cameron Cardow
1. Mă enervează Barack Obama. Nu m-a enervat de la bun început, dar începe să mă calce pe bătături pe motiv de supradoză. Ok, am înţeles. Omul e mai tânăr, mai interesant şi mai colorat decât mumia republicană pe care a învins-o. Nici nu era greu , fiind McCain 1. republican, şi 2.o mumie. (Apropo, cică Nostradamus a prezis succesul lui Obama, aşa cum se descoperă mereu după ce se întâmplă chestii că au fost prezise de Nostradamus.) Totuşi, chiar trebuie să îi văd moaca peste tot şi să aud varii exclamaţii în extaz la adresa lui? Ce-i prea mult, strică. Mamă, ce discurs marfă a avut Obama! Ce sexy e Obama! Ce chestii mişto o să facă Obama! Cu măsură, oamenilor, e tot un politician. Atâta entuziasm n-are cum să fie bun, mai mult ca sigur băiatul se va dovedi a fi următorul Hitler, şi pe urmă o să ne pară rău că nu l-am criticat cât era încă legal. Şi, oricum, noi de ce ne bucurăm? Preşedintele nostru e la fel de ne-sexy ca şi până acum.
2. Mă enervează femeile. Cumplit mă enervează în ultima vreme, poate pentru că sunt prea multe în jurul meu. Mă enervează că nici una nu vrea să-şi păstreze culoarea naturală a părului până începe să albească. Nu ştiu, dar dacă aş fi băiat şi aş avea, de exemplu, o iubită cu părul oxigenat, sau vopsit în roşu, mi s-ar părea că nici când e dezbrăcată nu e dezbrăcată. Aş simţi nevoia s-o rad în cap ca s-o aduc la o stare naturală. Mă enervează când vorbesc despre diete şi celulită, pentru că mie, fiinţă izolată social, îmi plăcea să cred că fufele care vorbesc cu pasiune şi implicare despre diete şi celulită în filme sunt doar invenţii misogine ale ălora de fac filme, iar când văd că există într-adevăr gagici cu asemenea preocupări principale, îmi vine să le înţep cu ceva să verific dacă-s fiinţe reale. Mă enervează nevestele şi gravidele de-o seamă cu mine, precum şi presupunerea idioată că ar trebui să le felicit pentru realizările lor. Mai ales că unele dintre ele sunt atât de proaste, încât ar trebui să li se interzică prin lege reproducerea.
3. Mă enervează numărul inadmisibil de analfabeţi care fac facultăţi. Ce mă enervează în mod special este existenţa fabricilor de diplome precum Universitatea Spiru Haret, asta ca să dau un exemplu cunoscut. Oamenii ăia au şi câte trei mii de studenţi la o singură specializare. Nu încerc să arunc un stigmat asupra tuturor studenţilor de la “particulare”, dar sunt pe acolo prea mulţi indivizi care în mod obişnuit n-ar fi trebuit să termine 8 clase (de unde rezultă că învăţământul preuniversitar este de asemenea un rahat). Mă rog, ideea de bază e că nu te duci să plăteşti pentru facultate dacă ai fi în stare să obţii un loc undeva unde s-o faci gratis, zic eu. Cunosc un băiat care face facultate la Spiru cam la bătrâneţe şi e de părere că să citeşti o carte din când în când înseamnă “să nu-ţi trăieşti viaţa”, totuşi el va avea o diplomă cu aceeaşi valoare cu a mea. În condiţiile astea orice fufă care nu ştie de ce numele proprii se scriu cu majusculă (da, cunosc şi astfel de persoane. Tot studente la “particular”) poate să îmi râdă în nas pe motiv că eu chiar îmi pierd vremea pe la şcoală. Nu că la stat n-ar fi proşti şi chiulangii gârlă. Toată lumea va fi licenţiată şi nimeni nu va da 2 parale pe asta. Poate ar fi cazul să se desfiinţeze naibii fabricile de diplome, să se introducă examene de admitere mai dure, ca să nu mai intre orice dobitoc, şi să se renunţe la vreo două treimi din locurile în învăţământul superior. În felul ăsta poate om avea şi noi o universitate în top 500 cândva. Unde scrie că trebuie să facă toată lumea facultate?
4. Mă enervează fumătorii. Ştiu c-am zis când cu apariţia pozelor hidoase pe pachete de ţigări că nu e o prioritate a statului lupta anti-fumat şi că mai bine ne-am lupta cu alcoolismul. Îmi menţin părerea. Dar în cazul ăsta e vorba de lupta cu lipsa de bun-simţ. Habar n-am care e procentul de fumători, dar ştiu că ei se poartă de parcă ar fi majoritatea zdrobitoare. Dacă se simte vreunul să te întrebe “Te deranjează dacă fumez?”, o face oricum de formă, pentru că şi-a aprins deja ţigara. Dacă nu-ţi convine, du-te să stai în altă parte, nu? Păi cu siguranţă că şi în altă parte e cineva care să-ţi fumeze în nas. Lasă că nu înţeleg cum se suportă oamenii ăştia cu duhoarea aia agăţată permanent de ei, lasă că nu înţeleg cum poţi cheltui atâţia bani ca să le dai, practic, foc. Bine, nene,ai un viciu, problema ta şi dreptul tău. Dar de ce mama dracului îmi sufli mie fumul în faţă??? Poate eu nu vreau să crăp de cancer şi nu vreau să put în halul ăla, na. Dacă stai lângă mine şi nu ne aflăm sub un semn pe care să scrie mare cât capul tău Spaţiu pentru fumat, atunci te abţii de la fumat sau pleci tu de lângă mine. Pentru că tu mă deranjezi, nu viceversa. Şi nici nu vreau să ating subiectul cretinilor care după ce fumează aruncă chiştoacele pe jos la nici treijde centimetri de coşul de gunoi. Neamuri proaste v-au mai făcut mamele voastre.
5. Mă enervează că n-am observat că am uitat să desenez râma într-unul din cadrele acestei animaţii primitive, iar acum mi-e lene să corectez eroarea.
6. Mă enervează că nu mai iese odată filmul ăsta.
Ajunge atât deocamdată.
A venit iar vara, Nadia nu lucrează nici acum, deci iar merge la practică- nu la Rador din nou, a ferit-o dumnezeul ateilor, ci la un mare ziar. Şi cu această ocazie, a participat şi la prima conferinţă de presă din viaţa ei. Tema: pozele cu conţinut hidos care vor fi inscripţionate pe pachetele de ţigări de la 1 iulie, ca să ştie tot fumătoru ce îl aşteaptă dacă o ţine tot aşa.
Conferinţă de presă la Hotel Bucureşti! Ce lux, domle, ce lux. Şi totuşi nu ne-au dat moca decât un pix, o agendă şi o cutie de mentosane mici şi naşpa. Ce zgârie-brânză.
Invitatul cel mai de vază: ministrul Sănătăţii Eugen Nicolăescu, de profesie nu medic, ci economist, care cu vreo zi două înainte tocmai încălcase vreo enşpe legi internaţionale rostind la tv numele complet al victimei într-un caz de viol plus pedofilie plus incest.
Din cuprins:
Ministrul: O să încep brutal: Iată că a venit scadenţa!
(Nadia, aparte: Ha?)
Ministrul: Fumatul este un viciu cu efecte grave asupra sănătăţii. Cei afectaţi de bolile specifice fumătorilor devin consumatori cronici de servicii medicale, iar noi nu le putem garanta vindecarea.
(Traducerea Nadiei: “Nu vă mai îmbolnăviţi, panaramelor. Cheltuim o groază de bani să vă tratăm şi nici măcar nu ştim dacă vă faceţi bine”)
Ministrul: Targetul principal al acestor pictograme cu conţinut şocant sunt tinerii care încă nu fumează sau care fumează de puţin timp.
(Traducere: “Ştim că e cam degeaba, dar na…”)
Ministrul: E încă o măsură a ministerului împotriva fumatului, după taxa pe viciu şi programul de consiliere şi medicaţie gratuită Stop fumat, care a ajutat o treime din cei înscrişi să se lase de fumat!
(Traducere: “Restul de 2 treimi, nici vorbă. Plus că din ăia de se lăsară, câţiva s-au apucat la loc imediat! Hmm, parcă n-a ieşit tocmai bine, dacă stau să mă gândesc mai cu atenţie.”)
Ministrul: Vom continua acest program chiar cu riscul de a mai pierde din fumătorii care ne finanţează prin taxa pe viciu!
(Traducere: “Primim o groază de bani din taxa aia, deci nu ne costă mare lucru un progrămel antifumat, acolo”)
Ministrul: Şi soţia mea a vrut să se înscrie, dar numărul de persoane care puteau fi ajutate era limitat! Va trebui să aştepte valul al doilea!
(Traducere: “Voi, fiind nişte dobitoci, veţi crede că o nevastă de ministru chiar a fost lăsată pe dinafară într-o chestie condusă de soţul ei.”)
Purtătorul de cuvânt: Întrebări?
Jurnalist: Ce rezultate a avut treaba cu pictogramele în Belgia? S-a lăsat lumea de fumat?
Ministrul: Programul este încă la început, abia a fost implementat de un an şi e prea devreme să ne pronunţăm asupra rezultatelor.
(Traducerea Nadiei: “Habar n-am cum o fi ieşit la ăia”)
Purtătorul de cuvânt: Mai sunt întrebări?
Sunet de greieri, de aripi de fluture, de muşte pocnindu-şi capetele de geamuri…
Purtătorul de cuvânt: Nimeni? Atunci întreb eu ceva…(întreabă o banalitate)
Ministrul: Cred că ar mai fi şi alte chestii interesante de întrebat. Dacă imi daţi voie, întreb eu.
Urmează un moment în care ministrul formulează câteva întrebări, la care tot domnia sa răspunde. Şi uite aşa se termină conferinţa. Apoi, plimbare cu ministrul în faţa muzeului de artă, ca să vedem pictogramele cu conţinut hidos expuse pe gard.
Acu, să fim serioşi. Pozele astea cu gâturi canceroase, ţigări lovite de impotenţă, dinţi găuriţi de gudron şi alte asemenea sunt o sublimă inutilitate. Cine e suficient de deştept ca să nu fumeze o să fie deştept în continuare. Şi oricum n-o să-şi petreacă prea mult timp holbându-se la pozele de pe pachete de ţigări ca să lupte cu tentaţia. Cine se apucă de fumat o face fiindcă aşa crede el că e şmecher, şi dacă are tupeu să se apuce şi sfidează avertismentele (“Bă, ce şmecher sunt. O viaţă avem. Lasă că nu fac tocmai eu cancer”) păi e cu atât mai şmecher, nu? Iar cine fumează deja va spune blajin: “Da, fumatul e naşpa. Copii, să nu faceţi aşa ceva.” După care va fuma în continuare. Sigur că fumatul e un viciu nasol şi mai mult decât nasol, cu desăvârşire tâmpit (Măcar băutura e bună la gust, dar n-o să înţeleg niciodată ce plăcere o fi să tragi un fum cu gust de fum şi pe urmă să-l sufli iar. Am încercat şi eu- n-are nici un haz.). Dar nu scapă de el decât cine vrea, iar cine nu vrea…nu se sperie aşa uşor.
Şi dacă tot ziceam de băutură, sunt curioasă de ce nu e alcoolismul inamicul public nr.1. Eu n-am auzit de oameni care să-şi bată nevasta sub influenţa tutunului, de exemplu. Ca una care a avut de suferit toată viaţa din cauza efectelor alcoolului asupra altor persoane- să zicem, printre chestiile mai banale, era să mă violeze în stradă un beţiv, iar proful de mate din generală, un individ care se apropia de delirium tremens cu paşi mari, mi-a tras chiar în clasă o scatoalcă de am văzut elefanţi zburători- aştept cu interes o campanie antialcoolism. Şi dacă nu reuşim să-i vindecăm pe beţivi…ar fi prea drastic să recomand împuşcarea lor?
P.S. Toate pictogramele cu pricina aici
1. Fotbal. Bine, bine. N-a fost aşa de rău cum credeam. Echipa de fotbal a României nu s-a făcut de râs până acum. Desigur, încă n-a jucat cu Portocalele, care e foarte posibil să ne treacă prin storcător, deşi, dacă ar fi cumsecade, n-ar face-o, că ei şi-aşa sunt asiguraţi şi fără să-şi agaţe în gard şi capetele noastre. (Apropo, cum se face că ori de câte ori am auzit de „naţională” în ultimii ani, avea de jucat un meci cu Olanda? Olandezii ăştia sunt ca ciuma neagră pe capul bietei noastre echipe.)
Prestaţia noastă relativ bună ne-a adus din partea străinezilor aprecieri entuziaste precum: „Franţa s-a împiedicat de România”, apoi „Italia s-a împiedicat de România”- observaţi că România nu e niciodată subiectul. Partea proastă e că nu mai putem să ne plângem de arbitru, de gazon, de conspiraţia internaţională şi de soarta crudă. Partea bună e că putem să ne glorificăm eroii de pe teren, ale căror performanţe se aseamănă cu jertfa soldaţilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Uite ce zice un nene ziarist sportiv despre Rădoi: “V-aţi gîndit că, fără sacrificiul lui Rădoi, golul lui Mutu, şuturile lui Chivu şi Tamaş, în general aerul acela proaspăt pe care l-am expirat şi l-am inspirat nu ar fi fost posibile fără sîngele lui Rădoi?” Care e sacrificiul lui Rădoi? Păi, a dat cap în cap cu alt băiat şi celălalt băiat, care era tot de-al nostru, a avut scăfârlia mai tare. (Chiar, ce se tot dau fotbaliştii noştri cap în cap ca ouăle de Paşti?) Aceste vorbe ne aminteşte de un alt sacrificiu eroic al lui Rădoi, care cu sângele lui a spălat fotbalul românesc şi altădată, când a dat un pumn în geam de supărare că Steaua a mâncat bătaie de la Gloria Bistriţei. Ce-i drept, atunci a fost o vărsare de sânge intenţionată.
Un alt erou naţional este desigur, omul orchestră Adrian Mutu, care a dat gol, că altul pentru treaba asta nu prea avem, dar n-a mai avut vlagă şi pentru un penalty satisfăcător. Îngrijoraţi că Briliantu ar putea să aibă o depresie blegoasă în urma eşecului, cică vreo 1300 de fani au trimis mesaje prin Gazeta Sporturilor ca să-l încurajeze. Premiul de „cel mai emoţionant” a revenit următorului: “Atunci cand crezi ca ti-ai revenit si ca lucrurile incep iarasi sa aseze trecutul vine si te agata din spate… Lacrimile tale de tristete adanca vor fi de fericire fiindca TU esti ADI MUTU, fenomenul si briliantul. “ Amin. Fie numele Tău binecuvântat.
2. Politică. Nu-mi place de dl Blaga, nu-mi place de dl Oprescu. Cred că am mai zis asta. Or mai fi zis-o şi alţii, dar ei măcar ştiu care le displace mai mult. Eu nu ştiu. Nu-mi place de dl Oprescu pentru că vorbeşte cu gura într-o parte, pentru că se îmbracă în culorile Rapidului şi pentru că vrea să dea bilete gratuite pensionarilor la teatru şi la film. De dl Blaga am mai spus de ce nu-mi place- în special pentru că nu-i încape capul în afiş. (Ce pot spune, sunt un om cu o înţelegere profundă a scenei politice.) Cel mai mult nu-mi place că toţi candidaţii sunt ocupaţi să spună cât de prost şi hoţ e ălalalt, de parcă asta n-am şti şi noi fără să se arate ei cu degetul între ei ca nişte copii tăntălăi la ora de dirigenţie. Deci, probabil, nu mă duc nici la votarea asta. Până luni, totuşi, mai am încă un teanc superb de materiale electorale la fel de (sau şi mai) superbe. Într-un flyer al dlui Bodu, am găsit următoarea replică a susţinătorului său Silviu Prigoană: “Credeţi-mă, mă pricep la gunoaie! Ca expert în salubrizare, îl susţin pe Sebastian Bodu!” Dacă eram eu Sebastian Bodu, m-aş fi simţit jignit.
Bonus: Religie. O reflecţie despre sărut a părintelui Savatie Bastovoi:„ O fata sarutata nu mai poate fi numita fecioara, pentru ca ea a depasit bariera psihologica a fecioriei, care este mai grea decat cea fizica, vointa ei a fost infranta. Eu as asemana-o cu un ou din care s-a supt, pe o gaura facuta cu acul, tot continutul. Aceasta dispozitie i se inoculeaza fetei odata cu primul sarut si nimeni niciodata nu-i mai poate reintoarce fecioria, decat poate doar moartea.” Am descoperit această cugetare de duh de demult, dar n-am scris-o aici, şi e de departe cea mai măreaţă mostră de gândire ortodoxă pe care am citit-o vreodată.
De azi are şi ţărişoara noastră o bucurie: joacă şi echipa României la Campionatul European de fotbal. De jucat, o să joace bine. De la excepţional în sus. Dar dacă se întâmplă totuşi vreun accident (Doamne fereşte!) şi joacă mai puţin bine decât ne aşteptam(să zicem, pierde la diferenţă mai mare de 3 goluri), atunci, cauza e cu siguranţă una (sau mai multe) din următoarele:
Pentru că n-am mai fost de mult pe la un turneu final, ne-am pierdut antrenamentul. Nu-i nimic. Bine că am ajuns totuşi la un turneu final. Atenţie, fani ai altor sporturi, nu se aplică aceeaşi consolare şi pentru voi! De exemplu, dacă echipa de gimnastică nu iese măcar pe locul 3 la o competiţie internaţională, corect este să spuneţi următoarele: „Mama voastră de fufe îmbuibate, tăia-v-ar raţia de mâncare zilnică de la 3 foi de salată la 2 foi de salată! Aşa vă slujiţi, voi, mă, ţara? Păi să nu le daţi cu capul de bârnă, domnu antrenor?”
Arbitrul, un oarecare şi infam Hans von Venetik, pătruns de o ură viscerală faţă de România (probabil din aceleaşi motive pentru care românii şi câinii n-au voie în magazine în străinătate), şi-a pus la treabă toate forţele de arbitru ca să ne împiedice victoria. A fluierat când nu trebuia. N-a fluierat când trebuia. N-a văzut un penalty cât casa. Le-a dat lor un penalty cât un microb. A tras de timp până vajnicii români s-au văzut îngenuncheaţi, apoi repede-repede a terminat meciul! Noroc că în România există jurnalism sportiv, şi se va găsi careva să publice în ziar e-mailul nemernicului de arbitru, ca să îi zică ei suporterii acolo vreo două.
Jucătorii echipei adverse au mai mult antrenament la nivel înalt, în campionate puternice, în timp ce ai noştri trebuie să se mulţumească cu liga secundă din Străinezia, sau cu banca de rezerve din prima ligă din Străinezia. De aceea era mai bine să folosim mai mulţi jucători din campionatul intern, care sunt obişnuiţi cu efortul susţinut. Că doar nu e o bagatelă să mergi cu mingea la picior printre prietenii de la echipa-satelit, sau să zbori spre vestiar mai repede decât zboară bricheta din tribune şi cioara din cuib!
Un jucător esenţial pentru bunul mers al naţionalei noastre n-a jucat, pentru că e accidentat. Sau pentru că se însoară. Sau pentru că Piţurcă n-a vrut să-l ia. Nu ştiu exact de care jucător e vorba, dar uitaţi-vă şi voi cine credeţi că lipseşte şi sigur de aia am călcat în străchini, pentru că nu l-am avut pe ăla pe teren. Poate fi şi unul de la Prefabricate Modelu sau de la Avântul Cireşu, nu contează. Sigur, era mult mai uşor dacă lipsea Mutu. Atunci echipa noastră nici n-avea rost să se mai deplaseze până la stadion.
Cu o seară înainte, câţiva „tricolori” iresponsabili s-au îmbătat într-un sexy club, ceea ce le-a scăzut simţitor capacitatea de a alerga pe teren ca Speedy Gonzales. Cu o seară înainte, tricolorii nu s-au îmbătat într-un sexy club, deşi nemernicii ştiau că asta ne aduce întotdeauna noroc.
Selecţionerul a adoptat o formulă de joc prea ofensivă, sau prea defensivă, sau prea când aşa, când aşa, de nu mai ştiau nici jucătorii cum joacă şi ne-au ameţit şi pe noi care ne uitam la ei. Vasilică Picior a fost folosit pe postul de închizător dreapta, când el era de fapt un deschizător stânga. Antrenorul de la club al lui Vasilică Picior a acuzat vehement decizia selecţionerului de a-l folosi pe un post nepotrivit şi a subliniat că dacă era el selecţioner, altă viaţă!
Gazonul era prost întreţinut, ceea ce zău că nu ne-am fi aşteptat de la gazonul dintr-o ţară aşa bogată. Gazonul era prea bine întreţinut, ceea ce zău că nu ştiam să existe. Era prea ud, şi în acelaşi timp prea uscat. Avea gropiţe precum şi deluşoare. În prima parte a meciului ne-a bătut soarele în ochi, în repriza a doua ne-a prăfuit vântul. Dungile cu vopsea erau prea vopsite şi din când în când ne-am mai împiedicat de ele.
Şi, în fine, cea mai puţin probabilă cauză, pe care un om civilizat şi cu bun simţ nici n-ar trebui s-o ia în calcul: zice-se că România n-a avut niciodată o echipă chiar aşa de tare la fotbal…
Hai, ai noştri!
Bucureşti, Gara de Nord. O casă de bilete.
Un străinez: ’Scuse me, how do I get from Bucuresci to Galaci?
Casiera îi aruncă o privire dură, ucigătoare, de oţel.
Străinezul: ’Scuse me, how do I get from Bucuresci to Galaci?
Casiera: Ha?
Străinezul: ’Scuse me, how do I get…
Casiera: Ce zice ăsta, fată?
Nadia: Vrea să ştie cum ajunge la Galaţi.
Casiera: Aaa…Galaţi…păi zi aşa! Primul tren spre Galaţi pleacă de aici la 13:45 şi ajunge în Galaţi la 17: 53.
Nadia traduce aceste informaţii străinezului.
Străinezul, dezamăgit: Oh…that late? Ask her if there’s an earlier train.
Nadia: She just said this one is the earliest.
Străinezul, vorbind mai rar: Ask her if there’s an earlier train.
Nadia: Întreabă dacă e vreun tren mai devreme.
Casiera: Am zis că nu. Ce naiba, nu vorbesc româneşte?
Nadia: No earlier train!
Străinezul: Oh. But maybe I could get there faster by bus? Ask her.
Nadia: This is a train station. I can guarantee she knows nothing about buses.
Străinezul: Ask her if I can get there faster by bus! (enervat) Don’t you speak English?
Nadia, jignită: I speak English! Vrea să ştie dacă ar ajunge mai repede luând un autobuz, ceva.
Casiera: Şi eu de unde naiba să ştiu? Auzi la el!
Nadia: She doesn’t know!
Străinezul: Hmm. Oh well. Ask her which one would be cheaper….
Casiera: Auzi, ştii ce, ia dă-te tu la o parte, că mă enervezi! (Nadiei) Zi tu, fată, ce vrei.
În timp ce Nadia îşi cumpără bilete de tren, străinezului îi sună telefonul.
Străinezul: Yeah. Yeah. Yeah, I’m at the train station. In Bucuresci. These damn Romanians, none of them speaks English! Not one!
Nadia, lovită de moarte: I speak English! I speak English better than you!
De aici încolo Nadia întoarce spatele străinezului şi refuză să-l mai ajute. El ridică din umeri şi se mută la altă casă.
Străinezul:’Scuse me, how do I get from Bucuresci to Galaci?
Cealaltă casieră: Ha?
