bat câmpii

Aia sunt eu. Am idei puţine, dar fixe. Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce plănuiesc trebuie să fie sub forma unei idei fixe, care să se repete în creierul meu iar şi iar şi iar, ca o moară stricată, până la epuizare, până e înlocuită de altă idee fixă. Nici una din ele nu apucă să ajungă un pitic pe creier adevărat, asta pentru că Nadia e totuşi un om cât de cât normal, chiar dacă loveşte serios în pereţii perimetrului unde stau oamenii normali. Un om normal, cu o fire uşoor….dar uşor de tot…obsesivă.

Dacă mă apuc să citesc o carte (da, mai fac şi asta din când în când), atunci cartea în cauză devine noua mea obsesie. Primul lucru pe care îl fac când mă trezesc dimineaţa-sau mai pe la prânz: apuc cartea. Citesc în timp ce mă îmbrac, citesc în timp ce mănânc. Mă uit la televizor şi citesc. Car cartea după mine oriunde ies. Citesc în timp ce fac baie, ceea ce supune nu de puţine ori cartea la accidente care o deteriorează iremediabil. “Dar mai lasă cartea aia, Nadia, că nu fuge nicăieri!”zice maică-mea. Degeaba. În ritmul ăsta, lectura se încheie repede, iar nefericitul roman, sedus şi abandonat, e azvârlit undeva într-un colţ. Cât despre Nadia, ea, epuizată de efort, nu mai citeşte absolut nimic cu săptămânile.

Faptul că, de exemplu, în ultimul an sau cam aşa desenez aproape numai elefanţi nu înseamnă (doar) că-s un căţel care ştie un singur truc, ci pur şi simplu elefanţii sunt obsesia momentului. O să urmeze altceva, când mă aştept mai puţin.

Când eram în gimnaziu (perioada celor mai mari frustrări din viaţa Nadiei, când avea maximum 2 prietene şi în jur de 50 de duşmani, precum şi vreo enşpe porecle diferite şi nu tocmai măgulitoare), izolarea socială îmi dădea atâta timp pentru fixaţii, că deveniseră ocupaţia principală. Erau la modă pe vremea aia frumoasele reviste Cool Girl, Bravo şi altele dedicate fetiţelor cu neuroni puţini. Respectivele fetiţe stăteau adunate cârd în pauză şi citeau un articol despre sărut- oamenii de la Cool Girl alcătuiesc adevărate manuale pentru aşa ceva. „Nu e nimic în neregulă dacă n-aţi primit încă primul sărut”, zicea acolo o tanti. „Hai, nu pe bune”,a strâmbat din nas neîncrezătoare o colegă de-ale mele. „Mai e cineva care să nu se fi pupat la vârsta asta?” (noi aveam vreo 14 ani). După cum puteţi ghici, mai era cineva, şi anume eu. Bineînţeles că asta a devenit noua mea obsesie! (putem detecta aici şi o doză serioasă de conformism) Şi am devenit brusc convinsă că nimeni, niciodată, nu va dori să mă sărute şi că nici o metodă nu va fi suficient de eficientă pentru a ascunde această anormalitate. Conversaţia avută chiar în acea perioadă cu o tanti de vreo 40 de ani care mi-a mărturisit cu candoare că şi ea e în aceeaşi situaţie n-a fost în măsură să mă liniştească (ba chiar dimpotrivă). Şi totuşi, lucru cu totul ciudat, la un moment dat s-a găsit unul care să vrea să mă sărute- iar după aceea, şi alţii. Totuşi, pionierul în domeniu a avut de suferit de pe urma fixaţiei mele temporare. Pentru că am reacţionat cu totul neromantic, râzându-i în nas vreun sfert de oră. Bietul de el, cred că l-am lovit serios în amorul propriu. Dar era dinamovist, şi dinamoviştii merită orice li s-ar putea întâmpla.

Şi acum am obsesii, care se perindă ca de obicei şi se agaţă de cele mai stupide mărunţişuri. Căci la ce m-aş mai gândi dacă n-aş avea o idee fixă? Dar despre ideile fixe de acum o să vorbesc mai puţin spre deloc, doar nu sunt toate la fel de inocente.

Ori de câte ori obsesia se apropie însă vertiginos de patologic precum cămila cu trei viteze din bancuri de marginea prăpastiei, neuronii mei se agaţă cu cu disperare de normalitate. Adică se întâmplă ceva care coteşte situaţia spre o nouă fixaţie, proaspătă, care porneşte de la zero, de la sute de kilometri distanţă de prăpastie. Iar obsesia aia veche nu mai există decât ca o amintire. Cam ca în episodul ăla din „Dexter’s Lab” când părinţii copiilor nu mai au cafea şi se dau de ceasul morţii că n-or să mai aibă de unde să capete vlagă ca să poată ieşi din lume, dar până la urmă apare o cutie de cafea de rezervă. Şi Nadia îşi găseşte cafeaua într-un final glorios, şi toate sunt bune şi frumoase.

But what if she didn’t??

1. Fotbal. Bine, bine. N-a fost aşa de rău cum credeam. Echipa de fotbal a României nu s-a făcut de râs până acum. Desigur, încă n-a jucat cu Portocalele, care e foarte posibil să ne treacă prin storcător, deşi, dacă ar fi cumsecade, n-ar face-o, că ei şi-aşa sunt asiguraţi şi fără să-şi agaţe în gard şi capetele noastre. (Apropo, cum se face că ori de câte ori am auzit de „naţională” în ultimii ani, avea de jucat un meci cu Olanda? Olandezii ăştia sunt ca ciuma neagră pe capul bietei noastre echipe.)

Prestaţia noastă relativ bună ne-a adus din partea străinezilor aprecieri entuziaste precum: „Franţa s-a împiedicat de România”, apoi „Italia s-a împiedicat de România”- observaţi că România nu e niciodată subiectul. Partea proastă e că nu mai putem să ne plângem de arbitru, de gazon, de conspiraţia internaţională şi de soarta crudă. Partea bună e că putem să ne glorificăm eroii de pe teren, ale căror performanţe se aseamănă cu jertfa soldaţilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Uite ce zice un nene ziarist sportiv despre Rădoi: “V-aţi gîndit că, fără sacrificiul lui Rădoi, golul lui Mutu, şuturile lui Chivu şi Tamaş, în general aerul acela proaspăt pe care l-am expirat şi l-am inspirat nu ar fi fost posibile fără sîngele lui Rădoi?” Care e sacrificiul lui Rădoi? Păi, a dat cap în cap cu alt băiat şi celălalt băiat, care era tot de-al nostru, a avut scăfârlia mai tare. (Chiar, ce se tot dau fotbaliştii noştri cap în cap ca ouăle de Paşti?) Aceste vorbe ne aminteşte de un alt sacrificiu eroic al lui Rădoi, care cu sângele lui a spălat fotbalul românesc şi altădată, când a dat un pumn în geam de supărare că Steaua a mâncat bătaie de la Gloria Bistriţei. Ce-i drept, atunci a fost o vărsare de sânge intenţionată.

Un alt erou naţional este desigur, omul orchestră Adrian Mutu, care a dat gol, că altul pentru treaba asta nu prea avem, dar n-a mai avut vlagă şi pentru un penalty satisfăcător. Îngrijoraţi că Briliantu ar putea să aibă o depresie blegoasă în urma eşecului, cică vreo 1300 de fani au trimis mesaje prin Gazeta Sporturilor ca să-l încurajeze. Premiul de „cel mai emoţionant” a revenit următorului: “Atunci cand crezi ca ti-ai revenit si ca lucrurile incep iarasi sa aseze trecutul vine si te agata din spate… Lacrimile tale de tristete adanca vor fi de fericire fiindca TU esti ADI MUTU, fenomenul si briliantul. “ Amin. Fie numele Tău binecuvântat.

2. Politică. Nu-mi place de dl Blaga, nu-mi place de dl Oprescu. Cred că am mai zis asta. Or mai fi zis-o şi alţii, dar ei măcar ştiu care le displace mai mult. Eu nu ştiu. Nu-mi place de dl Oprescu pentru că vorbeşte cu gura într-o parte, pentru că se îmbracă în culorile Rapidului şi pentru că vrea să dea bilete gratuite pensionarilor la teatru şi la film. De dl Blaga am mai spus de ce nu-mi place- în special pentru că nu-i încape capul în afiş. (Ce pot spune, sunt un om cu o înţelegere profundă a scenei politice.) Cel mai mult nu-mi place că toţi candidaţii sunt ocupaţi să spună cât de prost şi hoţ e ălalalt, de parcă asta n-am şti şi noi fără să se arate ei cu degetul între ei ca nişte copii tăntălăi la ora de dirigenţie. Deci, probabil, nu mă duc nici la votarea asta. Până luni, totuşi, mai am încă un teanc superb de materiale electorale la fel de (sau şi mai) superbe. Într-un flyer al dlui Bodu, am găsit următoarea replică a susţinătorului său Silviu Prigoană: “Credeţi-mă, mă pricep la gunoaie! Ca expert în salubrizare, îl susţin pe Sebastian Bodu!” Dacă eram eu Sebastian Bodu, m-aş fi simţit jignit.

Bonus: Religie. O reflecţie despre sărut a părintelui Savatie Bastovoi:„ O fata sarutata nu mai poate fi numita fecioara, pentru ca ea a depasit bariera psihologica a fecioriei, care este mai grea decat cea fizica, vointa ei a fost infranta. Eu as asemana-o cu un ou din care s-a supt, pe o gaura facuta cu acul, tot continutul. Aceasta dispozitie i se inoculeaza fetei odata cu primul sarut si nimeni niciodata nu-i mai poate reintoarce fecioria, decat poate doar moartea.” Am descoperit această cugetare de duh de demult, dar n-am scris-o aici, şi e de departe cea mai măreaţă mostră de gândire ortodoxă pe care am citit-o vreodată.

1.“N-am timp.” Aud această replică atât de des, încât a devenit deja mai mult decât clar că toţi în jurul meu au crescut şi eu am rămas mică şi răsfăţată. Sau, varianta 2: cei din jurul meu se iau prea mult în serios. OK, am înţeles, aveţi 2 joburi, sau poate 3, aveţi de făcut curăţenie prin casă, aveţi rude, aveţi anexe şi aşa mai departe. “Da, tu poţi să-ţi petreci timpul citind nu ştiu ce aiureală, sau uitându-te la nu ştiu ce film, sau ieşind nu ştiu unde, ai atâta timp liber”, mi se spune de prea multe ori, pe un ton nostalgic şi plin de responsabilitate. Oi fi eu singura fiinţă cu timp liber rămasă pe faţa pământului? Ar trebui să mă simt vinovată că-l am? OK, aţi câştigat, mă simt. Care mai e hazul să ai timp liber, când toţi sunt ocupaţi şi n-ai cu cine să ţi-l împarţi, mă întreb.  Şi când se întâmplă să nu-l am şi să nu fiu disponibilă, aud alte voci contrariate: “Cum? N-ai timp…tu? Cum adică? Dar ce naiba faci??”

2.”Nădiuţa”. Vreo 4-5 persoane, inclusiv mama, folosesc în mod curent acest diminutiv caraghios pe post de apelativ. Şi când te gândeşti că am avut norocul de a primi un nume frumos, care nu e o bătaie de joc la adresa mea, cum ar fi fost dacă mă chema, de exemplu, Marghioliţa. Nadia, nume de origine rusească însemnând Speranţă (de la Nadejda)…hmmm…ar trebui să evoce un fel de…frumuseţe misterioasă, să zicem. (Nu, n-am înnebunit, nu mă refeream la mine. Ziceam de sonoritatea numelui.) Şi când colo…tronc, Nădiuţa. Eu şi Agamiţă Dandanache. Păi cum poate avea cineva pretenţia să mă maturizez, când mă aud strigată Nădiuţa, pe un ton plin de îngăduinţă tandră? Tocmai când am şi eu vreun moment în care mă simt om serios, mă văd instantaneu redusă la stadiul de fetiţă drăgălaşă şi cam prostuţă, care tocmai a scos o “perlă” şi-a făcut lumea să râdă.

3. Grupurile, mulţimile, masele. Orice adunătură mai mare de…hai să zicem, 4 persoane (dar depinde şi care sunt alea) mă calcă pe nervi îngrozitor. Cum se face că atât de mulţi oameni sunt creaturi acceptabile luaţi separat, dar devin cu totul de nesuportat într-un grup? Ce-i cu atâta hăhăială, gălăgie, agitaţie, glume proaste, dat în stambă, cerşit atenţia şi aşa mai departe? De ce nu poate nimeni să fie cumsecade, drăguţ şi subtil când se strânge laolaltă cu alţii? N-am înţeles niciodată farmecul marilor adunături vesele.
Aici probabil s-ar găsi mulţi să comenteze cu inteligenţă: da, ţie îţi place să stai singură, ciudato. Greşit. Nu-mi place să stau singură…prea mult. Forma mea preferată de comunicare interpersonală este cea diadică. Eu, o persoană care mi-e simpatică şi o cafea. Sau un ceai…. OK, recunosc, mai degrabă o bere. Nu contează.

4. Să cumpăr cadouri pentru zile de naştere. Ceea ce e dubios, pentru că mie îmi place al naibii să cumpăr cadouri. Da, aţi citit bine, îmi place să cheltuiesc bani pe chestii pe care le dau altcuiva pentru a nu le mai revedea vreodată. Iar dacă persoana pentru care e cadoul mai e şi cineva de care îmi pasă dacă trăieşte sau moare, lucrurile devin şi mai plăcute. Un singur detaliu îmi umbreşte bucuria- eterna întrebare: oare o să-i placă? Aici cumpăratul cadoului încetează să fie o plăcere şi devine o mică tortură. Oare dacă îi iau aia, o să interpreteze ca nu ştiu ce? Dacă îi iau ailaltă, o să îmi dea cu ea în cap? De ce nu e OK să folosesc, pur şi simplu strategia egocentrică de a cumpăra ceva ce mi-aş dori eu să primesc, dacă aş fi X? Ca şi cum faptul că nu i-ai ghicit dorinţele lui X ar însemna că nu ţii la el şi eşti un nesimţit…

5.Eu. Vorbesc serios, eu mă enervez pe mine îngrozitor. Aş vrea să iau o pauză de mine. Asta n-are cum să fie a bună.

Bonus, o enervare constatată recent: e al dracului de enervant când un tip mă întrerupe din vorbit ca să mă sărute. Asta pentru că eu nu vorbesc mult. Şi tocmai când zic şi eu ceva, se găseşte momentul potrivit să mi se curme fraza? Păi în cazul ăsta rămân cu impresia că ce ziceam e total neinteresant şi plictisitor…(Ceea ce e foarte posibil. Dar totuşi!!!!) De asemenea, dacă aş prefera să îl sărut pe rinocer decât să vorbesc, probabil aş tăcea dracului şi-aş face-o. Haven’t thought about that, have you, Einstein?

Cam atât deocamdată.