bat câmpii

Cred că mi-am mai expus pe aici de enșpe ori teoriile privitoare la imbecilismul oamenilor când se strâng mai mulți decât e cazul, chiar dacă erau acceptabili inițial, analizați individual. Iar dacă nici măcar nu erau, atunci să te ții- grupul devine mult mai mult decât suma tâmpeniei membrilor săi. Să trecem deci la un caz particular, potrivit cu dracii mei din acest moment: munca în echipă. Și mai particular de-atât, munca în echipă la un proiect școlar.

Acest concept a fost inventat, probabil, de comuniști, sau alți ideologi ai lui pește care neagă un adevăr elementar al existenței umane, și anume faptul că unii oameni sunt deștepți și alții sunt proști. (mai mult…)

la fel ca multe alte forte din Univers. M-am obisnuit deja sa simt un mic soc electric cam in 50% din cazurile cand ating un intrerupator, cand var sau scot ceva din priza si, ce e mai trist, destul de des si cand ating alt individ apartinand speciei umane. Mi s-a parut ceva normal ca mi-a luat foc televizorul in timp ce ma uitam la “Dogville” si Nicole Kidman s-a facut intai verde, apoi lunguiata ca un martian, un tiuit ca alarma pompierilor imi strapungea timpanele, iar sufrageria se umplea de fum. Dar deja exagereaza. E a treia oara anul asta cand mi se prajeste curentul electric in toata casa, dupa ce da inainte o reprezentatie de zile mari. Abia ce acum vreo luna mancam noaptea, la lumina lanternei, ca sa nu mi se strice mancarea din frigider pana a doua zi. Ieri a fost ca in Poltergeist: becuri se stingeau si se aprindeau, un pacanit combinat cu huruit se auzea de nu se stie unde, flacari albastre ieseau din contor. Maica-mea striga: “Aoleu, scoate totul din priza, o sa murim!” Iata ca n-am murit, dar fara calculator si Internet, televizor, frigider, telefon si alte fleacuri, eu una simt ca nici departe nu-s, fir-ar sa fie de dependente tehnologice. Am sunat la Urgente Electrice si n-au venit pentru ca era 9 seara, iar ei nu vin decat pana la 7. Daca logica asta s-ar aplica si la Urgente Medicale, am crapa dracului cu totii. Ca supliment, n-am apa calda la robinet de 3 zile, pentru ca si apa calda este o forta care ma uraste, si toate astea pe capul unui om care locuieste in motul Bucurestiului. A, sunt si gripata, si ma doare o masea, si as dori sa transmit curentului electric: si eu te urasc, ba!e bine asa?

Aceste randuri nediacriticoase si vaicarete sunt scrise de la munca, momentan singura mea cale de comunicare cu Planeta si de informare despre lucruri importante, cum ar fi ca Marinero a innebunit si vrea sa dizolve Parlamentul, sau ca Nati Meir nu mai candideaza, in semn de protest fata de clasa politica, la fel ca si printul Duda Intaiul fara principat care s-a retras mai devreme de nici macar n-am apucat sa il iau la misto. Si pe aceasta unica cale de comunicare, da, stiu ca am facut o cacofonie, anunt publicul ca:

Am facut intentionat poza prea mica ca sa fie lizibila pentru ca de-aia, da, stiu ca am facut inca o cacofonie. N-am cerut permisiune sa o pun aici, dar oamenii de la revista stiu oricum de unde sa ma ia pentru copyright infringement

1. Am aparut in revista studenteasca Ambition, unde cica vorbesc despre copilaria mea, o perioada care pentru mine nici n-a existat nici nu s-a terminat. Am aparut e foarte propriu spus, fiind vorba de o poza de trei sferturi de pagina cu mine. Si tot ce e scris acolo e adevarat, in afara de faptul ca scrie studenta si eu nu mai sunt studenta, in afara de faptul ca ce-am povestit eu despre copilaria mea e o vrajeala draguta dar partial sinistra si nici macar poza nu e facuta de cine scrie acolo ca a facut-o. Dar asta nu conteaza tinand cont ca oricum n-ati auzit de revista asta si site-ul lor nu mai e actualizat de hat-hat. Adevaratul Autor al pozelor a prezis ca o sa le pun pe blog si o sa le folosesc la agatat and shit, deci cine sunt eu ca sa il contrazic.

2. M-am hotarat sa transform povestea cu girafa intr-un desen animat, pentru ca mi se pare ca n-am masacrat suficient acest mediu artistic, si vreau un narator sau o naratoare cu voce draguta care sa citeasca poezia pentru mine, se ofera cineva? Sunt singurele cerinte. Eu stiu sa citesc, dar n-am voce draguta, deci ma pot ajuta pe mine ma m- doar pe jumatate. Desigur, nici asta nu conteaza asa de mult, din moment ce exista posibilitatea sa renunt la idee de lene.

Stiu ca n-am fost prea coerenta, probabil am febra .Ma duc sa bolesc in grota mea cu facilitati de Evul Mediu.

Pentru Monday Artday, tema Vampire:

Înfiorătorul liliac-vampir cu aripa ruptă se năpusteşte asupra neajutoratei girafe! În plină zi. Nu ştiu de ce.

Episodul 2 la Jurnalul meu de AnimEst n-o să-l mai scriu, pentru că:

1. Nu interesează pe nimeni, şi deh, ca un blogăr cul ce sunt, ar trebui să mă preocupe interesele publicului, nu?

şi 2. Nici n-am mai văzut mare lucru în ultimele zile. Da, e singurul eveniment din oraş care mă face fericită, şi da, se întâmplă doar o dată pe an, dar m-am cam plictisit să mă simt ca o autistă mergând zile în şir singură la cinematograf, cumpărându-mi singură bilet, stând singură undeva în sală şi apoi întorcându-mă singură acasă, uneori la ore foarte târzii, printre aurolaci şi ciudaţi, de la un film pe care să-l comentez singură cu mine în faţa oglinzii. (Mulţumim pe această cale singurului nene care m-a însoţit într-una din zile). Şi totuşi, eu atâta timp m-am dus cu oamenii în club, să zicem, deşi urăsc cluburile, sau la concerte care nu mă interesau în mod deosebit şi la care biletul costa cât un sfert din bursa mea, pentru unii m-am trezit duminica la opt dimineaţa ca să nu se simtă singuri la examene la facultate, iar alţii mă pun să merg zece staţii până la Ei în cartier doar ca să-mi facă favoarea de a bea o bere cu mine, şi eu chiar mă duc, şi nici nu fac atâtea mutre, şi nici nu le spun oamenilor că le fac o mare favoare. No, acu ce pot să zic…let’s not be drama queens about it. Dar nici nu-mi convine. Ia să beau eu bere la mine în cartier de acum înainte.

Urmează limbaj naşpa şi frustrare extremă şi ofensatoare, mimozele şi intelectualii obosiţi să citească altceva, de exemplu revista Avantaje.
După aproximativ o lună în care m-am bucurat de o dispoziţie neobişnuit de bună, iată că mă întorc brusc la starea mea naturală, unde starea naturală e una de iritare maximă (aia depresivă era o anomalie la fel de mare ca şi buna dispoziţie- eu sunt mai mult maniacă decât depresivă). Şi mi-am dat seama că n-am mai făcut de mult o listă cu ce mă enervează. (mai mult…)

Motto: De-o tristeţe fără margini al meu suflet e pătruns

Când gândesc ce-am fost odată şi-n ce stare am ajuns

Axiomă: orice urmaşă a Evei, indiferent de vârstă, religie, orientare politică sau IQ, ar vrea mai degrabă să i se spună că e frumoasă decât că e deşteaptă. Tentativele de a nega acest adevăr universal valabil vin fie din partea gagicilor care aud prea des că sunt frumoase şi deja li se pare că s-au plictisit, fie din partea celor care nu aud asta niciodată şi li se pare că le crede cineva dacă spun că nu le pasă.

Autobuzul 300. Nadia se duce la treaba ei. Nişte bătrânei, un el şi o ea, se duc şi ei la treaba lor. Şi şuşotesc . Şi se uită la Nadia, şi râd. Şi şuşotesc şi mai mult , şi râd, şi se uită la Nadia. Nadia e vizibil stânjenită.
Bătrânica: Scuzaţi-ne, vă rugăm! Vă bârfeam! (mai mult…)

(Scrisoare cu ocazia unei despărţiri imaginare între două personaje imaginare)

“Dragă Personaj Imaginar,

Călătorie frumoasă şi liniştită îţi doresc! Şi iartă-mă că tot supărată sunt că mi-ai făcut viaţa un iad. Nu te mai supăra şi tu pe mine că nu sunt plină de generozitate şi dragoste precum Maica Tereza, Dalai Lama, Gandhi şi Însuşi Iisus Christos la un loc. Ei erau Deosebiţi, eu sunt Oarecare. Şi să nu uităm că cel puţin doi dintre ei n-au murit de moarte bună, dovadă că nu e aşa de mare scofală să fii deosebit. Iartă-mă deci că nu simt nevoia să întorc şi obrazul celălalt, ci mai degrabă să îl zgârii pe al tău. Fără îndoială, asta mă face un om rău, nasol şi demn de tot dispreţul. Iartă-mă, deci, că sunt un om rău, nasol şi demn de tot dispreţul! (mai mult…)