bat câmpii

Îmi albeşte părul. Asta poate fi de bine dintr-un anumit punct de vedere. Am tot citit şi văzut în filme despre criza femeii care, aflată la o anumită vârstă când nu mai e o tinerică dar nici bătrână nu e, se uită în oglindă, îşi vede primele fire albe şi începe să plângă deznădăjduită că i s-a dus viaţa şi că tinereţea e trecătoare şi că omul e muritor (lucru de care pare-se că ea, mai ignorantă din fire, n-avusese habar până atunci). Ei, eu am depăşit această etapă pe la şaptesprezece ani, ce se mai poate întâmpla? Acum, deşi mai sunt, încă, o tinerică (sunt, nu? sunt, nu?), firele albe se înmulţesc într-o veselie şi strălucesc tare drăguţe şi argintii la soare, totuşi, parcă nu se hotărăsc nici să se înmulţească decisiv, ca să fiu şi eu cul şi deosebită cu adevărat- o fetişcană cu faţă de copil şi păr alb, ca în anime-uri-, nici nu se resemnează să rămână neobservate. În rarele ocazii când calc pe la coafor, tanti-care-tunde se miră de asemenea minunăţie ca primii europeni în Africa de o girafă: “Iiii! Ia uite! Îţi albeşte părul! Incrediiibiiil! Câţi ani ai?” Înainte să fie adusă problema în discuţie: nu, nici nu mă gândesc să mă vopsesc. (mai mult…)

Ţin să dedic aceşti elefanţi patrioţi poporului român, care astăzi serbează 90 de ani de la gloriosul eveniment numit Marea Unire. Faptul că în timpul scurs de la gloriosul eveniment multe dintre teritoriile câştigate atunci s-au dus iarăşi dracului în mod ireversibil nu trebuie să ne descurajeze şi cu atât mai puţin să ne împiedice să ne plimbăm pe sub ferestrele oamenilor, la 5 dimineaţa, cele 3 tancuri şi 2 blindate care ne-au mai rămas.

P. S. 1 Pentru că de când şi-a luat soră-mea serviciu şi a intrat în rândul Aricilor corporatişti rămăsesem în urmă cu obiectivele culturale, m-am dus la teatru. Şi anume, la Teatrul de Comedie, la un spectacol nou-nouţ, “Ioana şi focul”, de Matei Vişniec.
Gentile fee, nous sommes venuuuus
Les mains pleines, les pieds nuuuus
Pour te voir, pour te parleeeer
Pour te dire notre secreeeet
Acest cântecel care face parte din piesă îmi sapă în neuroni de când am văzut spectacolul. În care mai sunt şi alte cântecele, ce-i drept nu la fel de catchy. Piesa e despre Jeanne D’Arc şi e sub formă de spectacol în spectacol, adică: nişte actori vor să spună povestea personajului istoric sus-amintit, dar personajul e nemulţumit de cum e povestit şi vine să-şi spună singur povestea. (Da dom’le, o chema Jeanne şi nu Ioana, nu înţeleg de ce traducem nume proprii. Oare ne referim la George W.Bush sub numele de Gheorghe Boschet ? Bineînţeles că nu. De ce ar fi diferit pentru Ioana D’Arc?) Fata aia s-a trezit acum vreo 600 de ani că aude vocea sfinţilor nu ştiu care şi că trebuie să-l ajute pe pămpălăul de regele Franţei să-i bată pe englezi. Ceea ce a şi făcut, până au prins-o englezii şi au ars-o pe rug fiindcă auzea voci şi purta haine de băiat. În tot acest timp, pămpălăul de rege n-a mişcat un deget, deşi gagica, în mod evident nu foarte inteligentă, continua să susţină că el e cel mai bun şi măreţ conducător ever. (Pentru detalii, transcrierea procesului aici. ) Nu pare o poveste prea amuzantă, nu ? Păi, nici nu e. Sau mă rog, ar putea fi, s-a gândit autorul. Adăugaţi cântecele.
Gentile fee, nous sommes venuuuus
Les mains pleines, les pieds nuuuus
Pour te voir, pour te parleeeer
Pour te dire notre secreeeet
Şi tot aşa. Regizoarea s-a mai gândit să adauge şi alte chestii, de exemplu să pună bufonii de la congresul european al bufonilor să vorbească în diferite limbi şi să şi cânte. Ăla portughez cântă « The girl from Ipanema » . Ăla suedez cântă « Mamma mia ». De asemenea, gagicile care, într-o secvenţă, concurează la postul de Ioana D’Arc o fac sub formă de “casting” şi se lasă cu nişte mişcări lascive dubioase. Ar trebui să fie funny? Păi, nu prea e. Mă rog, impresia mea e că oamenii se străduiesc un picuţ prea mult să fie amuzanţi într-un mod…contemporan. Iar treaba cu piesa în piesă îşi cam pierde farmecul la un moment dat.
Gentile fee, nous sommes venuuuus
Les mains pleines, les pieds nuuuus
Pour te voir, pour te parleeeer
Pour te dire notre secreeeet
Vă rog, scoateţi acest cântecel din creierul meu. În fine, spectacolul e destul de reuşit, mai ales că Dorina Chiriac şi Marius Manole care joacă rolurile principale sunt foarte tari. Marius Manole mă sperie îngrozitor, are cea mai înspăimântatoare, groaznică si sinistră figură posibilă la un om tânăr, ceva între cioclu şi dement, dar asta nu înseamnă că nu-i foarte tare. Ioana D’Arc cu cântecele nu e aşa o idee rea. Dar nici extraordinară.

P.S. 2 În continuare o urăsc pe Rihanna. Cred că am mai zis. Dar Rihanna se încăpăţânează să existe. Rihanna are una din cele mai naşpa, zgârietoare pe creier voci pe care le-am auzit vreodată, de parcă atunci când cântă se ţine de nas în timp ce altcineva îi vâră o coadă de mătură în cur. De parcă ar fi o mâţă călcată de tramvai. Melodiile Rihannei sunt enervante, repetitive şi lipsite de linie melodică, totuşi din motive inexplicabile există cretini care agreează să le asculte astfel încât această piţipoancă să ajungă în topuri şi în heavy-rotation. Scandalos. O urăsc pe Rihanna.

P.S. 3 Cu riscul de a îmi atrage neîncredere pe viaţă din partea lui Petre SuperGheorghe (care mi-a zis : “Ai promis că-l votezi pe Nicolaescu dacă vine pe strada ta. A venit omul, acu trebuie să-ţi îndeplineşti datoria morală faţă de el!”) nu m-am dus la vot. Nu din scârbă şi blazare faţă de clasa politică, dar pur şi simplu n-am avut cu cine, vorbesc serios. Io chiar nu-s de părere că toţi e hoţi, maică, dar dacă de unii ştiam că-s vai mama lor, iar de ăilalţi n-am auzit neam de neamul meu, e vina mea? Oamenii ăştia nu şi-au dat deloc interesul să mă convingă.
Abia acum am aflat si eu niste chestii despre uninominal (de unde se vede că eram informată până-n tindă). Eu credeam că toată poanta uninominalului ăstuia era ca fiecare individ să fie votat pe barba lui şi nu pentru că e în partidul X. Atunci cum se poate ca dacă unul câştigă în colegiul lui, dar partidul n-a obţinut per ansamblu cinci la sută, să i se ia voturile ăluia şi să le dea altuia? Mi se pare aberant. Să-mi explice şi mie cineva, să mor dacă pricep.

Sâmbătă seara, pe calea Victoriei. Nadia, nume de cod Liniuţă, şi prietena ei cu nume de cod Etc se îndreaptă spre bifarea unui nou obiectiv cultural. Cu câteva minute înainte, Nadiei i-a fost adresat apelativul „Moartea în vacanţă” de un moşulică uşor deranjat ce traversa strada pe lângă ea. Această întâmplare a avut darul să-i provoace oarece nelinişti Nadiei, obişnuită să audă doar complimente, fluierături şi invitaţii la interacţiune sexuală. Dar nu despre regăsitele fisuri în stima de sine a Nadiei este povestea noastră.

O bătrânică ochelaristă, înveşmântată în negru şi încărcată de plase, le abordează pe eroinele noastre.

Bătrânica: Nu vă supăraţi…pot să merg şi eu cu dumneavoastră?

Etc şi Liniuţă (derutate): ….

Bătrânica: Vă rog frumos să mergeţi cu mine. Mi-e frică de animalul ăla de pe partea ailaltă…mă urmăreşte.

Etc şi Liniuţă observă într-adevăr un individ cu alură de homeless îngânând nişte incantaţii pe trotuarul celălalt şi acceptă această tovărăşie temporară neobişnuită, cu toate că individul pare prea puţin interesat de bătrânica temătoare.

Bătrânica: Aşa fac ăştia, animalele astea, devastează tot în oraş noaptea. Tot timpul mă urmăreşte câte unul, mi-e aşa de frică. Sunt unii care se droghează, şi mai şi bea, şi pe urmă fac…mi-e şi ruşine să vă spun…cinci căcaţi au făcut pe treptele alea frumoase de marmură….cinci căcaţi, nu unul! Uite-l, uite-l că vine încoace…

Homeless-ul a traversat pe partea eroinelor noastre, dar o ia înainte şi îşi vede liniştit de drum.

Bătrânica: Vă mulţumesc că mergeţi cu mine…Mi-a zis mie mătuşa mea…ştiţi, eu am fost asistentă la coafor…şi mi-a zis: tot timpul când o să-ţi fie greu în viaţă, când o să-ţi fie rău, o să ai pe cineva care să te ajute…şi-am avut, am avut mereu!

Liniuţă: (stăpânindu-şi râsul cu greu) …

Etc: Vreţi să vă ajutăm cu plasele?

Bătrânica: Nu,nu! TREBUIE să car greutăţi. Şi cum vă ziceam…Mi s-a mai întâmplat şi altădată..m-a urmărit unul până acasă…Şi mi-a zis mie o ţigancă florăreasă din Piaţa Amzei: Doamnă, ăsta a fost plătit ca să se ţină după dumneavoastră! Dar lasă că aflu eu cine l-a plătit! Am mai vorbit cu 2-3 persoane din piaţă, şi o să aflu cine e, şi-o să-i pară rău! Dar acum nu se mai apropie nimeni, că-s păzită…(zâmbet complice pentru Liniuţă şi Etc, cei doi cerberi cu care nu s-ar pune nici dracu.)

Homeless-ul cel ciudat nu se mai vede în zare, iar călătoria eroinelor noastre se apropie de sfârşit.

Bătrânica: Uite acolo stau…la blocul cu magazinul Stilman. Vă mulţumesc, numai bine vă doresc!

Liniuţă şi Etc, satisfăcute că au făcut o faptă bună, o lasă pe bătrânica terorizată să-şi urmeze calea şi coboară în beciul numit Teatrul Act. Acolo, autoarea acestor rânduri îşi va petrece următoarele două ore în parfum suav de căpşunică venit de la tanti din dreapta, mare fan al magazinelor Sephora, şi va urmări o piesă despre futangii de capre. Stingeţi, vă rog, luminile.

P.S. Propun ca măsură în Codul Penal împuşcarea fără drept de apel a tuturor ţăranilor care se încăpăţânează să nu-şi dea mobilul pe silent în timpul unei piese de teatru. Muriţi, ţăranilor!

„Morris, ştii tu jocul ăla cu ţări, oraşe, munţi, ape?…e, noi o să jucăm boli, epidemii şi operaţii. Iar jokerul e moartea. Moartea ia tot.” Asta e din „Alex şi Morris”, o piesă cu Ştefan Iordache şi Mitică Popescu, la Teatrul Mic. Piesa e cam subţirică şi previzibilă, ca să nu mai zic forţată pe alocuri, dar foarte amuzantă, amuzantă chiar şi când e tristă. Şi-n plus: Ştefan Iordache şi Mitică Popescu! Care au avut o reacţie cel puţin reconfortantă la nesimţirea de a nu-şi închide mobilul a unor oameni de prin sală. „Cine o fi?” „Păi, cred că te sună doamna Lynch….” (personaj din piesă) Şi povestea de pe scenă a continuat netulburată. „8 milioane jumate, acum. După post, or să cam sară în aer preţurile…vorbim pe 10 ianuarie!” E vorba de preţul unei slujbe de cununie la Caşin. Nu mă interesează slujbele şi cu atât mai puţin cununiile, dar, dacă vă mai amintiţi, am de făcut o anchetă despre popi pentru Fejesece. Şi acum o întrebare răutăcioasă: chiar trebuie să daţi atâţia bani ca să vă recite un nene în sutană lucruri în care nu credeţi şi în care nu crede nici el, doar ca să aveţi pretext de poze frumoase şi să-şi ia nenea maşină nouă? Oricum o să vă blestemaţi zilele mai târziu…măcar să fie ieftin.

„Dar e atât de funny!!” Replica aparţine colegului care mă însoţea la vânătoarea de tarife popeşti sus-menţionată. Împrejurările: un individ cam agitat mă luase cu „hai, gagico” în mijlocul străzii şi alte alea, iar eu i-am sugerat tovarăşului într-ale fejesecimii să intervină. Ceea ce mi-a adus aminte de o întâmplare mult mai jenantă din liceu, când un creep din ăsta a întrebat „cât costă târfele”, târfele fiind eu şi colega mea de bancă, iar băiatul care era cu noi s-a mulţumit să se amuze. OK, poate exagerez cu subiectul ăsta, dar de când m-a fugărit un personaj cu şliţul descheiat prin faţa blocului, am devenit ultrasensibilă. Aşadar, le doresc tuturor tipilor care încă mai cred că e atât de funny numai bine: să petreacă măcar o noapte îmbrăcaţi doar în chiloţi de piele, într-o celulă cu puşcăriaşi stătuţi. Fără supărare, băieţi!

Habar n-am despre ce e vorba în piesa „Tigrişorul căruia îi plăceau clătitele”, de la teatrul de păpuşi. N-am auzit niciodată de povestea asta, nu-mi place teatrul de păpuşi şi oricum sunt prea bătrână pentru aşa ceva. Dar mă obsedează titlul. Ce fel de tigrişor era ăla, de îi plăceau clătitele? Doar tigrul e un animal carnivor. Şi dacă îi plăceau clătitele, şi le făcea singur sau i le gătea mămica lui? Ce fel de gem punea în clătite? Vă rog, dacă află vreunul dintre voi, să mă anunţe neapărat. Până una-alta, am desenat tigrişorul.